Lacrimi pentru un minunat om: Ing. DORIN ONIȚĂ


S-a stins din viață unul dinte eroii reportajelor și cărților mele, ing. Dorin Oniță.
L-am cunoscut cu peste trei decenii și jumătate în urmă, pe șantierul Căii Soarelui, cum am numit, la vremea aceea, calea ferată Rm. Vâlcea – Vâlcele, care nu s-a mai inaugurat niciodată, fiind lăsată pradă devastatorilor și hoților la drumul mare, ca foarte multe alte bogății ale țării, de către noii guvernanți de după 1989. Jaf și pulbere s-a ales, cum spune românul, de opera unor constructori, după o muncă eroică de ani și ani petrecuți sub arșiță, ploaie sau ger.
Acolo, pe șantierul Căii Soarelui, când l-am cunoscut, Dorin Oniță d-abia își terminase stagiatura, ca inginer constructor. În numai câțiva ani s-a făcut cunoscut în țară ca unul dintre cei mai mari specialiști în viaducte.
Spre aducere aminte – în memoria acestui brav constructor – am ales din cartea „Întoarcere la izvoare”, un scurt fragment:
„Traseul Căii Soarelui începe să se contureze. E duminică, zi de odihnă, constructorii nu se văd, sunt pe la casele lor, dar le bănui prezenţa prin modificările aduse peisajului. De la cota 403,16 m (faţă de nivelul mării), pe locul unde a fost plasată culeea Bucureşti a viaductului Topolog, cele 39 „pile” ale viitoarei punţi de beton se înfăţişează oricărui vizitator ca nişte coloane infinite lansate către cer. Jos, la picioarele mastodonţilor, un firicel de apă îşi clatină fruntea în razele soarelui. Sus, la 40 – 50 metri de culee (poate mai mult), e o baracă înaltă, cu etaj, în care şi-a stabilit „sediul” inginerul Dorin Oniţă, şeful lucrării.
– Duminică am mai mult timp de vorbă. Iată, asamblăm, acum, în poligon, grinzile care vor fi lansate în curând. Să mergem acolo, că sunt doar doi paşi!
Deschide un carnet şi citeşte. Notez totul:
– Pilele de la 1 la 39 sunt gata. Şi cele două culee. Am terminat, aşadar, infrastructurile. A fost muncă, nu glumă! Am început cu pila 12, în ziua de 9 mai 1980. Construcţia ei a durat vreo şase luni. Eram la început, tehnologii noi, căutări… Apoi, cu timpul, am învăţat şi am ajuns la trei fundaţii într-o lună, în aprilie 1981.
Dorin Oniţă trece uşor prin filele carnetului.
– Practic, fiecare pilă îşi are istoria ei. Ce a fost greu, a trecut! Ceea ce am reuşit noi, fără să mai fi făcut aşa ceva vreodată, e calculat aici. Apasă cu degetul pe o filă din carnet şi îmi arată câteva cifre subliniate cu roşu.
– Vedeţi? Înălţimea pilelor, una peste alta, se ridică la 1744,33 metri, adică de 3,8 ori mai mult decât Empire State Building, una dintre cele mai mari clădiri din lume. Cantitatea de beton din pile se ridică la 82.500 tone. Ştiţi în ce s-ar putea încărca această uriaşă cantitate de beton? Într-un tren lung de 99 km. Cantitatea de oţel-beton înglobată în aceste pile este de peste 1.305 tone. Această uriaşă cantitate ar avea lungimea de 2.115 km, adică o treime din raza globului terestru.”
Colbul uitării și nepăsării s-a așternut peste munca celor mai de seamă specialiști în construcții de tunele și viaducte, dar opera lor n-a murit. Dăinuie, cum va dăinui întotdeauna, în sufletul nostru, a celor care l-am cunoscut, amintirea acestui minunat om și prieten.
Inima omului de o delicateță rară, de un talent remarcabil în opera construcțiilor de artă a înghețat și zâmbetul său inconfundabil s-a risipit în drumul spre înalt…
Fie-i pomenirea eternă și odihna veșnică!