La şerpărie
– X –
Barbarei nici nu-i vine să creadă că a trecut mai mult de o săptămână când, o grămadă de necunoscuţi, adunaţi în jurul maestrului, aşteptau distribuirea în roluri, primind, apoi, răbdători, noianul explicaţiilor punctând aşteptările pentru interpretare, multe dintre ele trecute dincolo de amănunt, pentru a face cât mai clar motivul avut în vedere atunci când fuseseră concepute. De fapt, urzeala rolurilor simula o momeală prin care să cadă în undiţă până şi cei mai pretenţioşi spectatori, totul axându-se pe o meşteşugită înşiruire, îmbinând începuturi de poveşti, menite a învia, unele vag, altele mai profund, atmosfera care îi adusese faima Şeherezadei. Rolul ales pentru Barbara contura o adevărată bijuterie, transpusă, parcă, dintr-un mit, abia, atunci adus la lumină.
Barbara, tu iei, de bună, orice poveste ţi se spune şi aici mi se pare că trebuie căutată taina ta, de femeie, aparte, aş îndrăzni să zic, din stirpe de zeiţă!
Primise lauda maestrului, rotindu-şi privirea, mândră, peste cei din jur. Cu toţii, ţineau să se arate stângaci, anume, parcă să dea impresia că se aflau, exact ca şi ea, pentru prima oară, la filmări, sub bagheta unui maestru. Scoaterea din ceaţă îi venise tocmai prin Chris, care, prizând un moment oportun, îi dăduse de ştire, telegrafic, că, de fapt, la mijloc, e o înţelegere, unanim acceptată, prin care i se impune fiecăruia să dea impresia, ori unde s-ar întâlni, că nici nu s-ar fi mai văzut. Aşadar, se înscenează întâlnirea, ca din întâmplare, apoi, se convine asupra rolurilor, urmează filmarea, timp de o lună, două, după care, firesc, vine plecarea în vacanţă, care poate dura, la fel, un timp nelimitat, putând fi o lună, două, un an întreg sau, uneori, şi doi, după care iar se convoacă o altă întâlnire, ca din… întâmplare. Aşa e consemnul. Cine îl încalcă, pe loc, i se ia rolul şi este exclus din echipă. Un motiv în plus, constată Barbara, să-şi dea aere, ca şi cum, dovedindu-se a fi atât de secretoşi, nici nu şi-ar mai încăpea în ei de fulgii aripilor!
După cât de orgolioşi şi vanitoşi se arată, Barbarei nu îi este greu să bănuiască morbul invidiei ce trebuie să-i roadă la auzul laudelor cu care o răsfaţă maestrul, asemuind-o unei făpturi descinsă din mit, ca singura, de fapt şi de drept, purtătoare a adevăratei taine de femeie!
Oho, ca să vezi ce-ţi e şi cu viaţa asta, surâde Barbara arătării care îi flutură prin faţa ochilor. După atâţia ani de tânjire şi oftaturi, apariţia porumbelului voiajor nu i-a prea fost dat să mă încălzească mult timp, aşa că m-am văzut nevoită să-mi continui colindatul, pentru ca, în sfârşit, să mă aflu întronată drept zeiţă! Păi, cum aş putea face altfel, decât să mă străduiesc, cât pot, ca să intru în rol?, şi Barbarei începe să-i placă tot mai mult ce visează cu ochii deschişi…
Cum totul se petrece într-o noapte care adânceşte în mod misterios împrejurimile unui castel, întinzând o umbră moale şi încăpătoare şi mai ales atât de ispititoare, de parcă ar fi covorul fermecat din poveste, pe care ezită să păşească.
De fapt, ea, în acest timp de explozie a imaginaţiei, stă în dosul unei ferestre zăbrelite a castelului, uimită că, aşa cum o prevenise Chris, priveliştea care i se arăta o putea face să creadă că se află oriunde în lume, reuşita depinzând de cât de bogată îi era fantezia. Spre exemplu, i se rătăceşte în auz, pilda pe care i-o dăduse Chris: unde ţi se întâmplă să prinzi un asfinţit mohorât, acolo poţi localiza legenda în care e vorba de un prinţ hain, adus de răutatea din el în cele mai negre toane, încât nu se mai dă în lături să înhame la trăsura de aur cele douăsprezece fecioare, din care urma să-şi aleagă mireasa, biciuindu-le, necruţător, şi dezlănţuindu-se cu atâta furie că nu mai poate fi oprit din săvârşirea fărădelegii decât de mânia cerului. Semnul îl dau norii încărcaţi de întunecimi, adunaţi ca nişte corbi deasupra lui, numai că, în loc să-l înhaţe, singuri îşi spintecă pântecele, revărsând un potop de ape care nimicesc locul pe care se afla trăsura şi castelul, pierzându-le în adâncul unui lac, sub viermuiala valurilor întărâtate, puind, întruna, balauri peste balauri.
***
Aşadar, rolul meu începe cu o noapte plină de frământări şi nici nu-mi dau seama când fac trecerea la ipostaza în care mă ghicise maestrul. Ca orice femeie, nu puteam fi şi eu decât în aşteptarea necunoscutului la care visam. De atâtea ori, în închipuire, l-am şi văzut, apropiindu-se, sfios, şi zâmbindu-mi cu ochii înotând în lumină. Dialogul, fiind, de fiecare dată, învăluit, invariabil, în aceeaşi taină:
De-acum, eşti pregătită?
Întrebare şoptită, pare-se, să-mi lase timp ca să-l văd cât mai bine şi să-i admir chipul strălucitor, cu ochi negri şi buzele umede. Şi, cum, din întregul corpul, pieptul pulsa în aşteptarea răspunsului.
De nu, mai putem întârzia… cum crezi că-ţi pică mai bine…!
Sunt lăsată să decid singură ce, cum şi când să fac, ceea ce, în loc să-mi dea avânt, mă pune pe gânduri. Şi şoaptele mele, pe care le îngân, drept răspuns, se articulează împotriva dorinţei pe care o simt răvăşindu-mi întreaga fiinţă.
Acum, nu… mi-ajunge că te văd… deocamdată, atâta…
Cum aşa?, cerşeşte lămuriri cavalerul, în timp ce bucuria pare a i se umbri pe chip.
Pur şi simplu, nu se poate, îl implor, nu se poate…
Bine, dacă aşa crezi, mai putem aştepta… până o să fii pregătită… numai să-mi dai de veste, sper să nu mă uiţi, bine?
Cum aş putea, când mă culc cu tine în gând şi mă trezesc tot cu tine în gând…
Interpretarea rolului curge aidoma sforii ce se desfăşoară de pe ghemul sorţii, în timp ce dialogul, ticluit, cu vădit subînţeles, de către maestru, pare că ar fi purtat într-un vis de adolescentă. În prim plan, evident, acelaşi cavaler, apropiindu-se insistent, dându-mi târcoale, atât cât să-şi arate privirea tot mi aprinsă de pofte. Sunt petrecută prin cadru, făgăduitor, ca un fruct în pârguire, în aşteptarea celui căruia îi sunt destinată şi care, nu se ştie din ce motiv, întârzie să intre în acţiune, mulţumindu-se, doar, să se ivească, pe ici şi colo, de parcă s-ar feri de întruparea sub chip de om. De, nu cumva, îi place să se joace în aşa fel, încât, să mă aţâţe, la rândul lui, urmărindu-mi, apoi, într-ascuns, perpelirea. Mai ales că, adăpostul nopţii îi prieşte de minune, se simte în largul lui, întărindu-mi bănuiala. Abia apuc să aţipesc că el se şi înfăţişează, dispus să mă însoţească prin pustiurile de întuneric. Încet, încet, se insinuează în fiinţa mea şi după un anumit timp, nu-l mai aud decât pe el, nu-l mai văd decât pe el. Vorbele lui mă învăluie, mai întâi, ca o ploaie binefăcătoare, apoi mă biciuiesc, dându-mi de înţeles că timpul de aşteptat e pe gătate. Îl fugăreşte şi pe el singurătate!
Vreau să fugim, tresar, auzindu-mă că vorbesc ca prin vis… să fugim undeva, mi-aud glasul rugător, departe de lumea asta… să fim numai noi amândoi… cât mai departe, dacă se poate…să ne putem bucura în tihnă unul de altul…ţi-aş arăta carnea trupului neatinsă nici de soare…până ţi se înfometează privirile… unduirea corpului, peste care mi-aş putea văluri părul în cascade…ascunzând şi dând la iveală obrajii aprinşi ca o tavă de jar în jurul ochilor! Aş vrea să te văd stăpânind toată întinderea trupului meu…iscodind până ce lumina ochilor tăi ar topi zăpada în care îmi stau îngropaţi sânii, zorindu-i să înmugurească… sub durerea înfloririi lor să amorţesc, murind şi înviind întruna…
***
Într-o clipă de zăpăceală, întrerup visarea acestui şir de nopţi istovitoare şi aproape că îmi vine să mă las dovedită de ispita de a fugi.
Păi, de câte ori nu mi-am spus, în sinea mea, că un rol mai palpitant, nici c-ar fi putut maestrul să-mi urzească! Ademenită de ispită, până la poarta castelului, mă strecor, tremurând de frică, aşa cum, cu siguranţă, i se întâmplă oricărui fugar! Mai ales că, în caz de eşuare, ştiu sigur ce mă aşteaptă: o să-mi fie rezervată chilia zăvorâtă, ai cărei pereţi nu au fost atinşi vreodată de lumina soarelui. Iată, că, norocul e de partea mea, aşa că, trec de poartă, apoi, merg cât mai pe ocolite, până găsesc firul unei cărări al cărei capăt trebuie să mă scoată, neapărat, undeva…
Puteai să pleci mai demult, mi se pare că aud o şoaptă venind nu atât de departe de locul în care mă aflam.
Mai de demult?, întreb, de parcă aş fi pus piciorul pe scara unui tren, aflat în mers, aşa că mă pot considera în afara oricărui pericol…
Se scurge destul de mult timp în care se aude doar ţăcănitul roţilor de tren şi se văd imaginile defileului care domină împrejurimile. Decupajul venea să îndreptăţească afirmaţiile lui Chris că, odată ajuns aici, te poţi crede oriunde…
Umbrele alunecă peste geamuri în ape multicolore. Abia aştept prima staţie ca să cobor. Ocolesc, la întâmplare, mai multe clădiri, încercând să-mi imaginez ce se petrece în fiecare din labirinturile închise între ziduri şi acoperişurile din ţiglă sub forma solzilor de peşte. Ce n-aş da ca, după un colţ, să îmi apară cineva, de-adevăratelea, arătându-se bucuros că mă întâlneşte. Tot sperând într-o astfel de întâlnire, nici nu observ când ajung în piaţa oraşului. Este luni, ziua începutului de săptămână. Lumea se foieşte, de parcă atunci s-a trezit şi se grăbeşte să se bucure de lumina soarelui. Undeva, pe o scenă enormă, roata norocului aşteaptă să fie pusă în mişcare. Lângă un gard scund, aproape îngropat în bălării, un băiat slăbuţ stă cu spatele rezemat de trunchiul scorojit al unui pom . Soarele ridicat de o suliţă şi ceva, îi aprinde părul câlţos. La una dintre barăcile din apropiere, pânza roşie, întinsă ca să ţină loc de uşă, e trasă într-o parte şi o voce, ajutată de o pâlnie uriaşă, prinde a se agita, de parcă ar prevesti sfârşitul lumii: ultimul spectacol… nu pierdeţi prilejul…ultimul spectacol…
Profitând de faptul că lumea şi-a îndreptat ochii spre baracă, băiatul se desprinde de trunchiul copacului şi vine în întâmpinarea mea. Numai eu văd că se îndreaptă spre mine şi aştept tăcută. Când umbra lui mă atinge, un fior ciudat îmi fulgeră prin corp. Apoi, de parcă aş uita de el, trăiesc numai prin atingerea aceea care mă toropeşte. O ceaţă însorită îmi îngroapă privirea, supunându-mă ca un vis limpezit în apele somnului. Simt cum mi se deşiră respiraţia, aproape de punctul în care se poate opri. Prezenţa băiatului e aşa de vie!
Fac un pas în întâmpinarea lui. Cu mâna întinsă. Parcă mi-aş face loc, printr-un lăstăriş, spre el. Moleşeala ciudată mi se îngrămădeşte în carne, tot mai apăsătoare. O sete ciudată îmi usucă buzele. Piaţa a dispărut. Odată cu ea, pierind şi forfota mulţimii, ba chiar şi vuietul atât de ameţitor. Ajung, ca prin vis, pe pragul barăcii. Băiatul mă aşteaptă, învăluindu-mă cu privirea lui arzătoare.
Credeam că ai să fugi, îl aud bucurându-se.
Scutur, scurt, din umeri. Înapoia lui se vede cerul albastru, fără niciun fulg de nor.
Să nu fugi!
Brusc, statura băiatului ia proporţii. Încerc să-i domolesc neliniştea, dar nu-mi dă răgaz, rostind într-una:
Să nu pleci, auzi, să nu pleci…
Şi-n umbra groasă, care ne învăluie, aud o atingere uşoară de paşi, mai aproape, tot mai aproape…
Zi-mi, aşa, că n-ai să mai pleci, zi-mi, aşa, că n-ai să pleci…
Nici nu-mi dau seama prin ce mişcare mă pomenesc că intru în mijlocul vârtejului care, în rotiri domoale, întâi, apoi, din ce în ce mai ameţitoare, ne scoate, cu cerul de deasupra, cu tot, în afara lumii…
Mă place, mă place, îmi vine să strig, în timp ce sângele mi se aprinde, ameninţând cu o explozie…