ION STANCIU – 80: Un veteran al presei românești și penița sa de aur


Zilele trecute, unul dintre mai tinerii mei colegi de jurnalism și bun prieten, stabilit de vreo două decenii în Spania, Iury Dutza, cum își caligrafiază acum numele, mi-a trimis o fotografie cu un mic text, amintindu-mi că, exact cu cinci ani în urmă, în orașul catalan Tortosa, la biblioteca publică „Marceli Domingo”, a avut loc lansarea volumului meu de povestiri în limba spaniolă „El Regimiento Blanco” („Regimentul Alb”), ilustrat de reputatul artist plastic și ceramist Joan Panisello Chavarria.
Remember-ul lui Iury m-a adus nițel cu picioarele pe pământ: „Stai, frate, că, de-a lungul jumătății de secol de jurnalism, am împărțit prietenia gazetărească nu numai cu tineri, ci și cu unii din veteranii de azi ai presei românești. Și căutând eu prin arhivă, am dat de Ion Stanciu, născut la 15 noiembrie 1940, în comuna argeșeană Săpata. Tocmai bine, zic, de ziua lui, când va sărbători senioriala vârstă de 80 de ani, să-l surprind cu aceste rânduri scrise cu plaivazul inimii, urându-i și un călduros «La mulți ani cu sănătate!»”.
Cândva, un reporter l-a întrebat dacă și-ar fi ales o altă meserie, care ar fi fost aceea, iar Tati, cum îi spuneam noi, colegii lui, a răspuns cu voce apăsată: „Pentru nimic în lume nu mi-aș fi ales o altă meserie. Gazetăria a făcut parte din viața mea și trec dincolo cu ea în suflet. Am intrat în redacţia ziarului regional «Secera şi Ciocanul» din Piteşti, în 1961, când eram student la Facultatea de Istorie. A fost prima mea şcoală de ziaristică.”
Apoi, Ion Stanciu a făcut parte din prima echipă de gazetari care a scos ziarul «Orizont», cotidianul judeţului Vâlcea începând cu 1 martie 1968. A fost un jurnalist bun la toate, un excelent publicist. A atacat, cu succes la cititori, ancheta economică și socială, reportajul, genul satiric, informația adevărată, de senzație, care se găsește rar, „pâinea” de fiecare zi a unui cotidian. Ion Stanciu a fost corespondent județean la ziarul „Scânteia”, iar din 1983 a devenit corespondent teritorial al Radiodifuziunii Române. „Radioul îmi plăcea teribil încă din timpul studenţiei – declara Ion Stanciu. La realizarea reportajelor şi interviurilor foloseam magnetofonul de tip UHER, greu de 12 kilograme, care îmi rupea umărul. Reportofoanele au apărut după 1990. Am lucrat la radio până în 2005, când m-am pensionat. Dar nu am încetat imediat să transmit ştiri. Nu aveam stare şi zilnic trimiteam la redacția din București câte două, trei materiale. Erau rubrici pe care le susţineam permanent, mai ales la emisiunile matinale.”
Acesta era Ion Stanciu, Tati al nostru, Jurnalistul – cum îi plăcea să se declare – care nu se abătea de la adevăr, care n-a lovit niciodată în oameni nevinovaţi (luați aminte, jurnaliști ai prezentului!), cel care, de-a lungul carierei sale de peste jumătate de secol, s-a bazat pe principiul deontologic că jurnalistul este acea persoană a cărei sursă de venituri este numai și numai adevărul, obținută din realizarea de produse publicistice, indiferent de domeniul mass-media în care lucrează. Și a mai avut ceva în vedere colegul și prietenul meu Ion Stanciu, fundamental, de asemenea, în activitatea de jurnalist: să respecți cititorii, să nu-i înșeli cu vorbe deșarte, să nu-i minți, să nu-i dezamăgești prin fățărnicii.
Ion Stanciu a fost o forță în jurnalism, o peniță de aur, numai pentru că a avut de partea sa adevărul.