Invitatul săptămânii: Cu tinereţea la rever
• Ioan Barbu în dialog cu poetul George Filip, din Canada
Unul dintre cei mai de seamă colaboratori de peste hotare ai ziarului nostru, cunoscutul poet și gazetar patriot GEORGE FILIP, trăitor de mulți ani în Canada, la Montreal, aniversează astăzi, 22 martie, ziua de naștere. Odată cu tradiționala urare LA MULȚI ANI! îi înmânăm prietenului nostru DIPLOMA DE FIDELITATE a ziarului „Curierul de Vâlcea”, la 77 de ani, pentru o viață închinată continuei îmbogățiri a spiritualității din țară și diaspora.
Prin dialogul care urmează, dorim să prezentăm cititorilor un poet a cărui viață a fost o continuă luptă, încărcată de obstacole și suferințe, răzbite prin dragoste de Țară și prin crezul său în poezia adevărată. Despre POET, regretatul Cezar Ivănescu scria, cu câțiva ani în urmă: «George Filip publică, după mulţi ani, o carte de poeme în România, poeme scrise în Canada într-o impecabilă limbă românească. Este o bucurie să descoperi că poezia lui George Filip aparţine, prin valoarea ei indiscutabilă, poeziei româneşti contemporane. Sperăm că va veni momentul recuperării autorilor români din exil, autori care, pe lângă opera lor, îmbogăţesc şi înfrumuseţează peisajul literaturii române de azi, prin aventura lor existenţială şi prin puterea lor morală.»
George Filip, bine ai venit în ţară şi în limba ta!
„Armele mele sunt curajul, adevărul şi poezia”
Ioan Barbu: Dragul meu prieten George Filip, ai publicat zeci de volume de versuri. Câte în țara de naștere și câte risipite prin lume? Le mai știi numărul? Fiindcă, din câte cunosc, alungat din România, prin anii 80, ai plecat în lume și în lume ai rămas. Ai afirmat adesea prin versuri că ţi-ai pus tinereţea la rever şi ai colindat lumea fără teamă. De ce nu te-ai mai întors în ţara ta? Porți deschise ai avut după 1989…
George Filip: Stimate maestru al investigaţiilor psihologice, dragă prietene, îți reamintesc că Napoleon, la refuzul papalităţii, şi-a pus singur pe frunte coroana de împărat. Ba, chiar mai mult, geniu al războaielor, intrigat de refuzul Papei de a-l încorona, gata de sărit la cafle, se zice că şi-a întrebat generalii: „Nu vrea Papa?…Câte divizii are acest Papă?” Tot aşa şi eu, lângă carma mea, mi-am adăugat gradulaţia de «poet total”. De fapt, am anticipat niţel lucrurile. Ştiu că posteritatea îmi va rezerva un loc de onoare printre corifeii poeziei şi eu nu fac decât să accept această cinste. Exces de zel? Nu, mândria! Fiindcă mândria pulsează în sufletele tuturor vieţuitoarelor pământului. Un cocoş cocoșeşte una dintre galinaceele soborului şi îşi anunţă fapta prin tot soborul cu celebrul cântec cocoşesc. Măgarul, cât este el de măgar, după fapta-ceea comisă cu partenera râde şi scoate nişte scâncete de mai mare dragul. Ce, n-ai văzut niciodată un măgar cu buza de sus întoarsă pe dos, arătându-şi dinţii albi, aliniaţi pe mandibuilă ca soldaţii la paradă? Ei bine…astfel îşi manifesă patrupedul marea lui calitate de a fecunda. Şi acum…e rândul meu. Eu de ce n-aş avea dreptul să fiu mândru de mine? De la semenii mei nu aştept decât târnăcoape în cap sau picături de curara în ceaşcă…
Până în prezent am publicat exact patruzeci de volume. Înainte de a fi huiduit din Ţară, am publicat, între 1974-1979, patru volume. Unul pe an. Dar n-am fost primit în gaşca scriitoricească de-atunci din cauza…originii mele nesănătoase, la care s-a adăugat libertinismul meu care deranja orânduirea cea cruntă şi nedreaptă a comuniştilor.
M-am întors în Ţară, stimate prieten. În 1990, am revenit în România la chemarea monseniorului Coposu, care avea nevoie de mine. Vroia să mă pună ministru la Tineret. Dar m-au snopit securiştii în bătaie, am zăcut schilod într-un spital din Galaţi, au vrut să-mi taie piciorul… Am fugit în Iugoslavia şi de acolo, cu un avion al Crucii Roşii Internaţionale, m-am întors în Canada, țara-mamă adoptivă. Oportunităţi în România aveam. Tocmai îl puseseră tartor la scriitori pe Dinescu. La o întrunire de cârciumă cu mai mulţi scriitori, din ţară, după reproşurile mele, aceştia mi-au răspuns in corpore: „Dă-ne să bem, americanule şi te punem mâine boacter peste scriitorii şi scriitura românească.” Am înţeles cum stăteau confraţii scriitori cu moralul şi am trecut Dunărea. Instinctual… se salvează cine poate!
I.B.: Ursitele, încă de când erai în troacă, te-au așezat pe un cal înaripat – imaginea îndrăznelii – și de atunci porți cu tine magia şi spiritul aventuros. Dacă îl cunoști bine pe geoFil, poetul total, cum îți zici, fă-i un portret… în cuvinte! De unde vine, din cine se trage și unde vrea să ajungă, dincolo… Dar, mai ales, ce lasă după el.
G.F.: Domnule, consider o acuză să-mi impui spiritul aventuros, apoi să mă acuzi. Nu uita că eu am fost gonit din Ţara mea. Nu uita că plecările departe ale celor mai puternici indivizi dintre cei puternici înseamnă cognoscibilitate, legea întâia a filozofiei.
Sunt al cincilea băiat dintre cei şase ai mamei Floarea, rezultaţi prin încrucişare normală cu fostul plutonier de jandarmi Pandele P. Filip. Am venit pe Pământ trimis de Dumnezeu, am o misiunea foarte grea, sunt din zodia arţăgoasă a Berbecului, nu-mi este frică de nimeni şi de nimic, vreau să mă reîntorc la cel Bătrân cu misiunea îndeplinită. Armele mele sunt curajul, adevărul şi poezia şi vreau să las după mine, pe pământul acesta fumegând, poemele mele şi o statuie pe malul Mării mele cea Neagră. Te rog să nu confunzi trufia cu mândria mea! Calul meu înaripat, adică Ducipalul… se va întoarce cu mine în cer. Calul acesta înaripat este de fapt sufletul meu şi doar al meu!
I.B.: Pegas, cum știi, renumit prin iuţeală – zboară mai repede ca vântul – te-a purtat prin diverse locuri din România, unele binecuvântate pentru tine, altele blestemate. Într-o zi, Bellerophon te-a capturat, mânându-te în luptă împotriva Himerei. Victorios, după vreo trei ani de peregrinări prin Europa, de-acum trecut prin „foc și sabie”, te-ai stabilit în Țara Frunzei de Arțar. Dacă nu-ţi cer prea mult, fiindcă şi eu cutreier Europa, spune-mi cu ce «persoane» şi personalităţi te-ai măsurat pe harta pribegiei, înainte de a trece Oceanul? Ți-ai dorit măcar o clipă să-ți ascunzi Țara de obârșie sub voalul uitării?
G.F.: Splendidă şi grea, dar necesară întrebare pentru întregirea, parţială, a letopiseţului meu. Ei bine…avionul m-a depus pe pământul unui aeroport austriac, la Viena. M-a aşteptat fratele meu, Vasile, «pompat» afară înaintea mea. Am vrut să sărut ţărâna libertăţii, dar m-am răzgândit şi bine am făcut. În lagărul de la Traischirken am locuit clandestin, ascuns şi protejat în dormitorul unor ţigani români. A doua zi, am fost interceptat de familia vârstnicilor şi adevăraţilor legionari,Dorina şi Vasile Gabor: „Nu te preda, stai să vedem care este situaţia -mi-au zis. Poete, chiar şi pe aici, tu ai un alt ştatut…” Nu târziu, m-am predat lagărului şi, după o lună de prizonierat, tip austriac, am fost chemat la politrucul Hermann, investigatorul lagărului, austriacul care avea fetele studente în România mea, la Timişoara. Ce ştia el despre mine… bănuiesc, dar ce ştiam eu despre el?!… În acele foste cazărmi ale Mariei Tereza, oaza mea de libertate, am fost protejat, ca şi Michelle Angelo, de către femeile prostituate, plus de pumnii curajoşilor români Lucian, Sat, Bustescu, Marian etc. Penticostalii se smiorcăiau prin barăci insalubre căutându-l pe Iehova al lor. Românii lagherişti se duceau la muncă sau… la furat, că era mai lesne.
Am început să primesc din Canada şi să distribui ziarul „Cuvântul Românesc”. Printre noi, în dormitoare, locuia şi “George americanul” – autodeclarat codoş. Ne vizita meru unul Zanea, care locuia la Baden…El ne trăgea de limbă, juca barbut cu noi, cumpăra pe nimic tot ce ciordeau băieţii şi fetele, confecţiona carnete false de şofer, pleca… revenea… mirosea vădit a securist. Acolo, am fost coleg de cameră cu marele restaurator de artă Dimitrie Vicoveanu.
Poliţiştii ne furau mâncarea şi porţia zilnică de rom. La ieşirea din cantină, aruncam orezul nefiert în butoaie special puse la poartă, care ajungea ca hrană la porcii din ferma directorului lagărului. Fireşte, eram revoltat. Şi mi-a sărit ţandăra într-o dimineaţă când poliţiştii au dat buzna în dormitorul cu peste patruzeci de locatari, ne-au trezit cu lanternele în ochi. cu câinii şi cu automatele în gâtul nostru. Mi-am adus aminte de fostul boxer care-am fost şi le-am sărit în piept. I-am dat rostogol pe scări, pe vreo patru, într-un „dublu-nelson”, le-am spart protezele şi… şi, de bună seamă, am ajuns într-un beci negru, ca pe vremea Mariei Tereza. Acolo, în loc de gutten nacht, le-am aruncat poliţiştilor în mutre tineta plină cu excremente. Dimineaţa următoare, m-au dus la Viena, la Judecătoria de urgenţă, acuzat pentru ultraj cu violenţă, exact ca la noi, conform Art. 324. În dormitor, au vrut să mă linşeze nişte vagabonzi polonezi. Când eram la înghesuială, mi-a sărit în faţă un român, unul Fodor, care dădea-n polonezi ca un caterpilar, cu ambii pumni strânşi buzdugan. În doi… i-am pus la pământ şi iureşul de luptă a alarmat paza puşcăriei, care a venit urgent la faţa locului. Au măturat multe măsele de pe jos…
M-au izolat într-o încăpere, singur, ca pe Monte Cristo, iar a doua zi m-au dus în fața procurorului de urgenţă. Am luat o mutră de kinder cuminte… de poet care a venit în Austria pentru Strauss şi poetul lor Frnantz Grilpaltzer… După o noapte de arest nu mai duhneam foarte tare a rom austriac. L-am îndoit cu vrăjeală pe procuror şi mi-a dat drumul. La ieşire, mă aşteptau doamna Dorina şi domnul Vasile Gabor. „Trebuie să părăseşti Austria, m-au sfătuit. Vor să-ţi dea trei ani şi jumătate, la mititica. Vei pleca pentru o perioadă la München, acolo vei cunoaşte nişte oameni, apoi pleci spre Paris. Şi aşa am făcut.
Am coborât în gara müncheneză cu un curaj nebănuit. Mă aştepta domnul Grigore Dumitrescu, adevăratul şi singurul scriitor adevărat al patimilor de la Piteşti. El şi doamna lui m-au dus la monseniorul Octavian Bârlea, şeful Misiunii catolice din München. Fiica lor, Mariana, ne-a fost martor. Monseniorul Bârlea m-a cazat la un hotel de lux, mi-a dat un teanc de mărcuţe şi mi-a oferit cartea „Şapte cuvinte către tineri” a preotului Gheorghe Calciu- Dumitreasa. Seara, poetul muscelean, fostul marinar Ioan Dumitru-Verlag, m-a dus la restaurantul „Kleine Bucarest”. Proprietar era un oarecare Popescu… cumsecade om. „Filipe, mi-a zis confratele poet muscelean, nu pot să te duc acasă, fiindcă nevastă-mea este nemţoaică!” „Tzer gut, t camaraden, tzer hutt hir”, şi am rămas la crâşmă. Stimate domn Ioan Barbu, să nu-ţi închipui că nu-mi cam ţâţâiau izmenele în fund… Dar… nur gerade!, zice neamţul, şi eu o ţineam tot înainte, spre necunoscutul promis. Uitai să-ţi spun că o îngăimam şi pe nemţeşte.
(Va urma)