Invitatul săptămânii: Cu tinereţea la rever


• Ioan Barbu în dialog cu poetul George Filip, din Canada

„România este ocupată, subjugată, acaparată…”

I.B.: Orice poet cu har râvnește să înfrunte zeităţile. Ai încercat să urci până la cer. Ai reușit? Unii dintre confrați, mișei și fameni, o parte cu stea roșie în frunte, ți-au fost potrivnici, ți-au zădărnicit elanul. N-ai renunțat la luptă, te-ai zbătut; ai reușit să ajungi la… Zeus? Departe de Țara de obârșie, departe de pământul care ți-a fost furat… te-ai plasat printre constelaţii. Cum te simți, dragă George Filip, la trecerea graniței celor cincispre­zece luștri și ceva? La trei sferturi de veac, omul, în general, își cam încheie socotelile! Mai ai încă acel elan creator atât de râvnit de orice mare artis, ca să-l ții în frâu pe Pegas?
G.F.: Să urc la cer…mă întrebi? Cerul firesc al oamenilor obişnuiţi este doar o perdea de nori, între cazarma terestră şi lăcaşul lui Dumnezeu. Pe Pegasul meu am trecut mereu peste flăcările mistuitoare ale multelolr mele aspiraţii şi tentative, obositoare, ce-i drept, dar nu invincibile. La Zeus nu am ajuns şi încă nu am jucat table cu el… Constelaţiile despre care vorbeşti…nici nu mă bagă în seamă. Cum mă simt?, mă întrebi, la peste trei sferturi de veac…şi dacă mai merge? Mai merge… ce? Nu-nţelegi că mersul acesta agitat este de fapt o stare de latenţă totală, în care hibernăm? Omule truditor al scrisului, eu nu închei niciun fel de socoteli fiindcă nu am contract cu nimeni pe coaja planetei. Sunt doar supărat şi abia aştept să plec… de unde am venit.
Faci aluzie și la vârstă…văd bine. Omule, eu n-am vârstă, nu mă interesează cum şi de ce m-au botezat, nu ştiu cât e mileniul, secolul, anul, luna, ziua, ceasul, minutul sau secunda. Toate acestea sunt nişte proteze stupide, orientative, ca să ştie pământenii cam pe unde respiră. Pe mine nu mă interesază aceste butaforii. Sunt convins că exist… şi-mi este îndeajuns. Ce elan să-mi ţin, prietene, în frâu? Elan, în franceză, înseamnă aripă… Pe Pământul acesta, gazda mea temporară, nu m-am supus niciodată legilor terestre sau sociale. Nu am făcut armata… am făcut puşcărie… nu m-am dat cu comuniştii… am înjurat de pe toate baricadele… La bilanţ: a fost dat unul care se numea POET TOTAL…Între noi fie vorba: «când am paharul plin cu vodcă bună,/ amantele fidele mi se par./ În mine draci cu îngeri se-mpreună/ şi eu mi-aş vinde…crezul… pe-un pahar.» Mă-ntrebi dacă-l mai ţin bine în frâu pe Pegas… Păi Pegasul meu sunt eu… Încalec pe mine când doresc şi zbor încotro pohtesc. Însă am micile mele pretenţii. Să am în tolbă săgeţi, în trup znagă şi-n clondir… zemuri bahice.
I.B.: Wilhelm Reich, un cunoscut psihanalist ame­ri­can, urmaș al lui Sigmund Freud, spunea – parcă ar fi spus ieri – că nu trebuie explicat de ce înfometații fură sau de ce exploa­tații fac grevă, ci de ce cei mai mulți dintre înfo­me­tați nu fură și cei mai mulți dintre exploatați nu fac grevă. Fă o radiografie a stării României ultimului sfert de veac! De la înălțimea metropolei Montrealul, unde te-ai stabilit, cum se vede biata noastră țărișoară, intrată în mâinile hoți­lor și șpăgarilor, sărăcită, sfâșiată de intrigi, minciuni și ură, cu milioane de înfometați, cu mii de cerșetori risipiți în lumea largă, cu pensionari pauperi, școlari fără școli, bolnavi cu spitale bolnave ș.a.m.d.?
G.F.: Stop maşinile!… ca la marină. Văzuşi cât de lesne am ajuns la radiografia României actuale? Voi exprima concluzia mea printr-un singur cuvânt: CATASTROFALĂ!!! Cum se vede «biata noastră ţărişoară» zici?, de la înălţimea Montrealului? Bătrâne înţelept, dar eu nu privesc «ţărişoara» mea doar de la înălţimea unui oraş ultramodern, ci de la înălţimea unei raţiuni superioare, la care am ajuns graţie gonirii mele din patria mamă. Nu pot să pun între cuvinte ce văd, ce simt şi ce gândesc. Nu-mi stă-n putere şi nici nu vreau să mă hazardez în fraze stereotipe. Fiindcă, subţireii filozofi ai prezentului au deprins obiceiul să zică şi ei ce-au zis alţi filozofi – consacraţi – astfel dându-se şi ei mari. Aş spune, însă, că setea de cunoaştere ne-a trimis pe meleagurile străine ale lumii. Bun… dar vin şi mă contrazic. Nu cumva plecările noastre de acasă se numesc fugă… trădare? Când Ţara arde, unii… o-ntindem, să ne salvăm. Eu ştiu o legendă care spune că adevăraţii căpitani nu părăsesc corabia care se scufundă. Cică acei căpitani adevăraţi se urcă pe catarg şi aşteaptă acolo până ce tot echipajul s-a dus la Neptun… Eu privesc cam trist în istoria neamului meu. Marele Decebal, la mare ananghie, a fugit în pădure unde se-aude că ar fi băut otravă. Mai încoace… Ştefan cel Mare, când a luat-o pe cocoaşă, s-a dus acasă şi s-a plâns mumă-si că l-au bătut turcaleţii şi că-l dor rănile. «Du-te la oştire, pentru Ţară mori!…» l-a îmbărbătat mă-sa din balcon. Şi s-a dus la oştire, apoi a urcat în istorie ca Ştefan cel Mare şi Sfânt şi drept, ca un domn de mare demnitate. Ce să mai cred… în ce să mai cred, omule bun?
Eu n-am fugit de acasă, am fost gonit… şi nu ştiu dacă am învins sau sunt un învins. Oricum, viitorul României este sumbru, iar eu nu-mi permit să emit idei salvatoare, fiindcă nu am competenţa.
I.B.: Lumea, astăzi, este scăldată în oceane de sânge. Cum îmi spuneai, deunăzi, la telefon, premianții Nobel sunt… premiați cu bani ce provin din sânge și dezastre. De la inventarea dinamitei, oare ce procent din producția mon­­dială a derivatelor acesteia s-a folosit în scopuri mili­tare și cât la sută pentru progresul omenirii? Cu ce gând poe­tic umbli prin lumea aceasta rea, barbară și spur­ca­tă? Sau, vorba Eminescului, „prin neagra vijelie ce vâjâie și bate”.
G.F.: Aş începe prin a preciza că alchimistul Nobel, când a inventat nobelita, numită apoi, după formula de structură, trinitrotoluen, nu s-a gândit la distrugera omenirii. El descoperise de fapt un exploziv, atât de necesar pe şantierele planetare. Dar neica Adolf a tăbărât să bată omenirea, americanii au pus nobelita în slujba războiului şi s-au născut cele două bombe atomice care au adus iadul la Hiroşima şi Nagasaky. Mânat de fondurile colosale acumulate de pe urma acestei drăcovenii s-a instituit Premiul NOBEL, adică nişte sume mari oferite oamenilor de ştiinţa ai lumii, din toate domeniile. N-am făcut încă parte din juriile care hotărăsc aceste premii, dar cred că acele criterii de distribuiere a onorabilului premiu sunt cam anapodiste, ba chiar cred că sunt dirijate de nişte mahări invizibili şi, de ce nu, chiar…vândute..În niciun caz gologanii din renumitul premiu nu ajung la cei mai merituoşi dintre merituoşii Planetei şi, personal, nu acir la acet premiu. Procentual… cred că „acest bau-bau” este folosit în majoritate prin cazărmile aţâţătoare la război, au nu în buzunarele artiştilor.
I.B.: Tot a venit vorba de „spurcata lume” în care trăim. Te rog, fă un pas înainte, înspre fruntea anilor ce vor încheia al doilea deceniu al mileniului III. Mai crezi în viitorul urgisitului nostru popor? Vom mai apuca acea clipă să vedem România noastră – o țară neclintită în fața propriilor hotărâri, mândră și orgolioasă în fața Europei și a lumii, „țesând la pânza vremii” moderne?
G.F.: Deşi «clipa cea repede» ne adună anii pe mosor, calendaristic, sper să bem un vin şi în anul 2020. Cât despre o ţară mândră şi orgolioasă… mai va, prietene. Sunt obligat să mă repet: România este ocupată, subjugată, acaparată şi masacrată de români. Copitele lui Marx nu mai sunt roşii, ci negre. Neocomuniştii aceştia sunt diavoli sadea, n-au mamă, n-au tată. Sunt tăbărâţi să distrugă România din temeliile ei strămoşeşti, timpul este în favoarea lor, poporul român este bătrân şi obosit, cei câţiva tineri pleacă în pribegie… corabia se scufundă, se salvează cine poate. Ce nu pricepi, înţeleptule? Apocalipsa se apropie… un nou potop, dar modern şi mult mai distrugător ca al lui Noe. Şi ca să-ţi şterg lacrima din colţul ochiului, iacă, îţi mai dau o variantă:  Nu ne distruge, Doamne Dumnezeul nostru!
I.B.: Te afli în Canada de peste trei decenii și jumătate. Prin ce se diferențiază țara de adopție de cea în care ai venit pe lume?
G.F.: Devenişi mai indulgent şi acum mă iei ca pe vremea lui «să ne cunoaştem patria». Dar ce pot eu şti despre ţara aceasta incomensurabilă? Până nu de mult, în statisticele ONU, era definită ca o ţară cu resurse inepuizabile şi era fruntaşă pe planetă la capitolul bunăstare. Este o ţară lungă de la oceanul Atlantic până la cel Pacific. Este lată de la paralela cam 44 până la Polul Nord. Aici se vorbesc peste 160 de dialecte şi oficiale sunt limbile engleză şi franceză. Dacă vrei s-o traversezi, iei mata un tren elegant şi-ntr-o săptămâna ajungi de la un ocean la celălalt. Iar dacă ai chef să faci drumul pe jos… te priveşte. Ce mă fixsezi, aşa? Hai să te-nveselesc. Un jurnalist mai şugubăţ i-a întrebat pe toţi jucătorii din echipa naţională de hockey care este capitala Canadei. Şi… niciunul n-a ştiut. Flăcăi nineacă cu salarii şi de cincisprezece – douăzeci de milioane de dolari pe an! Ce-ai vrea să ştiu eu despre minunata ţară a Frunzei de arţar? Ştiu că trăim bine şi că m-a cules, m-a luat la piept de pe tarlalele tristei mele vieţi. Mai ştiu că fiarele comuniste ne adulmecă urma şi pe aici. Şi mai ştiu că „fericirea mi-a rămas acasă,/ fericirea n-are paşaport…”
CANADA_1I.B.: Ultima întrebare din cele 1001, câte aș avea să ți le pun. Dar, eu nu sunt egoist, vreau să las spațiu și altor confrați. Când în pieptul țării se înfigeau ghearele unor bestii păgâne, Eminescu ne-a lăsat un vers nemuritor: Cum nu vii, Tu, Ţepeş-Doamne?!“ Te-ai gândit la ceva asemănător?
G.F.: Desigur. Din toate volumele mele ţâşnesc strigăte la cer întru oblăduirea poporului meu şi devenirea României. Dar strigătele mele sunt luate de vânt sau mor înăbuşite între coperţile cărţilor sfoiegite prin anumite biblioteci. Iată, prietene Ioan Barbu, îţi încredinţez ţie şi tuturor cititorilor ziarului „Curierul de Vâlcea” poemul TESTAMENT, din volumul ŢARA DIN LACRIMĂ, pe care chiar tu ai publicat-o şi prefaţat-o la Editura „Antim Ivireanul”, în anul 2006, la Vâlcea.

TESTAMENT

cine îşi înjură Ţara
fie blestemat – să fie
apăsat cu munţi de doruri
până-n neagra veşnicie

neamul cine-şi pone­greş­te
ars de ură şi de patimi
când o fi şi-o fi să plângă
să n-aibă-n pupile lacrimi
cine limba lui şi-o uită
pribegind prin lumi străine
n-ar avea de doine parte
când e trist printre destine

cine glia lui şi-o rupe
şi-n felii de dor o-mparte
să nu aibă loc de-o cruce
şi de prunci să n-aibă parte

…glia, limba, neamul, Ţara,
Ţara, neamul, limba glia
şi-un popor ce nu se frânge
niciodată – ROMÂNIA!

Da, prietene, lacrima Țării mele este în veci și lacrima mea. Ai fost foartre exigent cu mine, dar te cert fiindcă nu m-ai lăsat să-ţi povestesc despre cei trei ani respiraţi la Paris…Poate că este mai bine aşa. Lăsăm şi pentru mai târziu. Să nu şomeze tinerii noştri urmaşi… bătrâni.