Însemnări de scriitor Dăruitorul prin har și credință
Nu doresc să intru direct în subiect, unul de o importanță covârșitoare pentru viața noastră creștină. Mi-am propus, ca prolog, să fac o scurtă incursiune prin viața noastră de toate zilele, în prezent o adevărată provocare. Mai mult sau mai puțin, fiecare dintre noi este supus unor avalanșe de solicitări, cărora trebuie să le facem față. Cum? Întâi de toate, printr-o credință nestrămutată în bunul Dumnezeu. Și, apoi, înarmați fiecare cu un enorm bagaj de informaţii folositoare, printr-un imbold lăuntric puternic, printr-o pornire aprinsă spre apărarea cinstei și adevărului, prin iubirea aproapelui, pentru că Tatăl Ceresc și Fiul Său au nevoie nu numai de faptele noastre cele bune, ci și de inimile noastre. Fiecare dintre noi trebuie să fie conștient că iubirea nu trebuie să se reverse doar asupra celor dragi, foarte apropiați: bunici, părinți, copii, nepoți, rude sau prieteni; credința în iubire înseamnă și iubire dăruită aproapelui… mai depărtat, care trebuie să se bazeze pe sinceritate și respect reciproc.
Toate aceste nestemate care i-au aninat pe înțelepți, pe bunii și străbunii noștri, care ni le-au lăsat drept moștenire, trebuie apărate cu strășnicie, ca porunci dumnezeiești de-a lungul veacurilor. Să ne amintim de vorbele profetice ale lui André Malraux: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Am trecut de mijlocul celui de-al doilea deceniu al mileniu creștin III – și civilizația umană și creștinismul însuși se confruntă cu provocări fără precedent. Mondializarea sau, mai exact spus, globalizarea ia dimensiuni alarmante. Sunt sfidate valorile culturilor tradiționale ale țărilor, sunt intimidate inteligențele, sărăcia, în marea majoritate a țărilor (România se află în cap de listă) a devenit un fenomen social, prin dimensiuni, cât și prin implicații. Tot ce este religios, religiile și confesiunile sunt traumatizate printr-o legislaţie europeană care nu a ținut cont şi de părerea reprezentanţilor acestora.
Iată de ce sunt cu atât mai bucuros – și-mi împărtășesc această bucurie cu vădită mândrie – că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu înțelepciunea-i recunoscută, a trimis păstor al uneia dintre cele mai vechi cetăți creștine din Valahia, cea botezată în apele Pontului Euxin și ale Mediteranei, adusă peste întreaga Peninsulă Balcanică în caravanele păstorilor aromâni, până în ținuturile nord-dunărene, până sub soarele Gorjului și al Vâlcii, apoi trimisă ca o comoară tainică pe drumurile Moldovei întregi, de la Bug, peste Nistru și Prut, până la Siret, pe drumurile Transilvaniei sfinte, spre Tisa, spre Silezia și Moravia, peste tot unde a fost cândva călătoare limba românească.
Aceasta e cheia istoriei. Vâlcea cea de veacuri trăitoare pe aceste roditoare și sfinte meleaguri avea nevoie de un demn urmaș al marilor ierarhi care au trăit și au slujit la ea acasă. De când i s-a încredințat CÂRJA ARHIEREASCĂ – cu doi ani în urmă, cu prilejul hirotoniei întru arhiereu și a întronizării în scaunul în care cu mai bine de trei secole în urmă a stat Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul – Înaltpreasfințitul Părinte Varsanufie nu mai contenește cu treburile din eparhie, slujind biserica cu har duhovnicesc, cu vorbă dreaptă și faptă durabilă, cu iubire părintească și înțelepciune. Mi-ar trebui pagini întregi de ziare, poate o carte, să cuprind inițiativele și faptele sale în domenii la îndemână, dar și în multe paliere inedite, în care nici nu mă așteptam, ca să fac un bilanț al binefacerilor și alergăturilor Înaltpreasfinției sale întru binele eparhiei, a slujitorilor ei, a enoriașilor din orice colț al așezărilor vâlcene. Îmi spunea, mai deunăzi, un vecin preot: „Peste vreo câțiva ani se vor vedea pe deplin roadele misiunii sale.” I-am dat crezare, orice inițiativă, orice faptă de până acum sunt donații sufletești care anunță o catedrală de lumină duhovnicească, o toamnă cu „fruct de ger neatins”, cum spunea o poetă.
Cu aceste zise, am ajuns la una dintre cele mai recente inițiative ale Înaltului ierarh al Vâlcii: sfințirea Mănăstirii „Antim” din cartierul Troianu al municipiului Râmnicu Vâlcea și Proclamarea canonizării Sfinților Cuvioși Daniil și Misail de la Mănăstirea Turnu și Meletie și Neofit de la Mănăstirea Stânișoara. Cu timp în urmă, l-am auzit grăind pe Înaltpreasfințitul Arhiepiscp Varsanufie: „De ce n-ar avea și Vâlcea o Mănăstire Antim? Mă folosesc de ocazia comemorării a trei secole de la sfârșitul său martiric pentru a-i dărui numele său Mănăstirii din Troianu. Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul a fost una dintre cele mai complexe personalități pe care le-a avut Biserica noastră strămoșească în cursul istoriei. A fost Mitropolit al Țării Românești, dar și-a împletit existența și cu străvechile meleaguri vâlcene ca episcop al Râmnicului pentru aproape trei ani (1705-1708). Întreaga sa activitate ca ierarh al Bisericii Ortodoxe se poate rezuma la lucrarea de rescriere a Cuvântului lui Dumnezeu în inimile credincioșilor, străduindu-se, cu timp și fără timp, să-l înalțe pe om la Dumnezeu.”
Nu știu dacă s-a mai întâmplat un asemenea eveniment istoric în orașul domniei Marelui Voievod Mircea cel Bătrân: sfințirea unei mănăstiri în prezența a doi Patriarhi, înconjurați de un sobor de zeci de ierarhi. Și va mai fi o sărbătoare de suflet, la propunerea ierarhului nostru. Iată un crâmpei din rostirea sa în finalul unei slujbe arhierești de la Mânăstirea Dintr-un Lemn: „[…] La această mănăstire, cu binecuvântarea lui Dumnezeu și a Preacuratei Maicii Sale, iată se află o icoană făcătoare de minuni […]. Am hotărât cu soborul mănăstirii ca această icoană a Maicii Domnului să primească o zi de prăznuire, și astfel ea să se prăznuiască în prima duminică a lunii octombrie (anul acesta, 2 octombrie – n. a. ) […]”
Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, în recenta sa ședință ordinară, i-a acordat ÎPS Părinte Arhiepiscop Dr. Varsanufie Gogescu înalta distincție de CETĂȚEAN DE ONOARE. Comunitatea care are ca ocrotitor spiritual pe Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul a recunoscut de fapt meritele unui OM cu har de la Dumnezeu, care și-a pus amprenta asupra dezvoltării eparhiei Râmnicului și a imaginii acesteia, a Vâlcii întregi, prin realizări deosebite în mai bine de doi ani de slujire arhierească.
Când era gata să pun punct acestor însemnări, un profesor prieten mi-a telefonat, întrebându-mă dacă am semnat panegiricul Forumului Cultural al Râmnicului – știind că nu sunt membru al acestuia – de prezentare a personalității ÎPS Arhiepiscop Varsanufie. I-am răspuns printr-o întrebare: Cum se putea să nu semnez? Am semnat acel LAUDÁTIO pentru generosul Priap, care a pus – și va pune în continuare – vița de vie la margine de drum, convins fiind că a făcut-o pentru mii și mii și mii de culegători de roade îmbălsămate cu mireasma clarului din cuvintele lui Dumnezeu.