Însemnări de scriitor Dăruitorul prin har și credință


Nu doresc să intru direct în subiect, unul de o importanță covârșitoare pentru viața noastră creștină. Mi-am propus, ca  prolog, să fac o scurtă incursiune prin viața noastră de toate zilele, în prezent o adevărată provocare. Mai mult sau mai puțin, fiecare dintre noi este supus unor ava­lanșe de solicitări, cărora trebuie să le facem față. Cum? Întâi de toate, printr-o cre­dință nestrămu­tată în bunul Dumnezeu. Și, apoi, înarmați fie­care cu un enorm bagaj de infor­maţii folositoare, printr-un imbold lăuntric puternic, printr-o pornire aprinsă spre apărarea cinstei și adevărului, prin iubirea aproapelui, pentru că Tatăl Ceresc și Fiul Său au nevoie nu numai de faptele noastre cele bune, ci și de inimile noastre. Fiecare dintre noi trebuie să fie conștient că iubirea nu trebuie să se reverse doar asupra celor dragi, foarte apropiați: bunici, pă­rinți, copii, nepoți, rude sau prie­teni; credința în iubire înseamnă și iubire dăruită aproapelui… mai depărtat, care trebuie să se bazeze pe sinceritate și respect reciproc.
Toate aceste nestemate care i-au aninat pe înțelepți, pe bunii și străbunii noștri, care ni le-au lăsat drept moștenire, trebuie apărate cu strășnicie, ca porunci dum­ne­zeiești de-a lungul veacurilor. Să ne amintim de vorbele profetice ale lui André Malraux: „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”. Am trecut de mijlocul celui de-al doilea deceniu al mileniu creștin III – și civilizația umană și creștinismul însuși se confruntă cu provocări fără precedent. Mondializarea sau, mai exact spus, globalizarea ia dimensiuni alarmante. Sunt sfidate valorile culturilor tradiționale ale țărilor, sunt intimidate inteligențele, să­răcia, în marea majoritate a țărilor (România se află în cap de listă) a devenit un fenomen social, prin dimensiuni, cât și prin implicații. Tot ce este religios, religiile și confe­siunile sunt traumatizate printr-o legislaţie europeană care nu a ținut cont şi de părerea reprezentanţilor acestora.
Iată de ce sunt cu atât mai bucuros – și-mi împărtășesc aceas­­tă bucurie cu vădită mân­drie – că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu înțelep­ciunea-i recunoscută, a trimis păstor al uneia dintre cele mai vechi cetăți creștine din Valahia, cea botezată în apele Pontului Euxin și ale Mediteranei, adusă peste întreaga Peninsulă Balca­nică în caravanele păstorilor aro­mâni, până în ținuturile nord-dunărene, până sub soarele Gorjului și al Vâlcii, apoi trimisă ca o comoară tainică pe drumurile Mol­dovei întregi, de la Bug, peste Nis­tru și Prut, până la Siret, pe drumurile Transilvaniei sfinte, spre Tisa, spre Silezia și Moravia, peste tot unde a fost cândva călătoare limba românească.
Aceasta e cheia istoriei. Vâlcea cea de veacuri trăitoare pe aceste roditoare și sfinte me­lea­guri avea nevoie de un demn urmaș al marilor ierarhi care au trăit și au slujit la ea acasă. De când i s-a încredințat CÂRJA ARHIEREASCĂ – cu doi ani în urmă, cu prilejul hirotoniei întru arhiereu și a întronizării în scau­nul în care cu mai bine de trei se­cole în urmă a stat Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul – Înalt­preasfin­țitul Părinte Varsanufie nu mai conte­nește cu treburile din eparhie, slujind biserica cu har duhovnicesc, cu vorbă dreaptă și faptă durabilă, cu iubire părin­tească și înțelep­ciu­ne. Mi-ar tre­bui pagini întregi de zia­re, poate o carte, să cuprind ini­ția­tivele și faptele sale în domenii la în­demână, dar și în multe paliere ine­dite, în care nici nu mă aș­tep­tam, ca să fac un bilanț al binefa­ce­rilor și alergăturilor Înaltprea­sfin­ției sale întru binele eparhiei, a slujitorilor ei, a enoria­șilor din orice colț al așezărilor vâl­cene. Îmi spunea, mai deunăzi, un vecin preot: „Peste vreo câțiva ani se vor vedea pe deplin roadele mi­siu­nii sale.” I-am dat crezare, orice inițiativă, orice faptă de până acum sunt donații sufletești care anunță o catedrală de lu­mină duhovni­cească, o toamnă cu „fruct de ger neatins”, cum spunea o poetă.
Cu aceste zise, am ajuns la una dintre cele mai recente inițiative ale Înaltului ierarh al Vâlcii: sfințirea Mănăstirii „Antim” din cartierul Troianu al munici­piului Râmnicu Vâlcea și Procla­marea canonizării Sfinților Cu­vioși Daniil și Misail de la Mă­năstirea Turnu și Meletie și Neofit de la Mănăstirea Stânișoara. Cu timp în urmă, l-am auzit grăind pe Înaltpreasfințitul Arhiepiscp Var­sa­nufie: „De ce n-ar avea și Vâlcea o Mănăstire Antim? Mă folosesc de ocazia comemorării a trei secole de la sfârșitul său martiric pentru a-i dărui numele său Mănăstirii din Troianu. Sfân­tul Ierarh Martir Antim Ivireanul a fost una dintre cele mai complexe personalități pe care le-a avut Biserica noastră strămoșească în cursul istoriei. A fost Mitropolit al Țării Românești, dar și-a împletit existența și cu străvechile melea­guri vâlcene ca episcop al Râmni­cului pentru aproape trei ani (1705-1708). Întreaga sa activi­tate ca ierarh al Bisericii Ortodoxe se poate rezuma la lucrarea de rescriere a Cuvântului lui Dumnezeu în inimile credin­cio­și­lor, străduindu-se, cu timp și fără timp, să-l înalțe pe om la Dumnezeu.”
Nu știu dacă s-a mai în­tâmplat un asemenea eveniment istoric în orașul domniei Marelui Voievod Mircea cel Bătrân: sfințirea unei mănăstiri în pre­zența a doi Patriarhi, înconjurați de un sobor de zeci de ierarhi. Și va mai fi o sărbătoare de suflet, la propunerea ierarhului nostru. Iată un crâmpei din rostirea sa în finalul unei slujbe arhierești de la Mânăstirea Dintr-un Lemn: „[…] La această mănăstire, cu binecuvântarea lui Dumnezeu și a Preacuratei Maicii Sale, iată se află o icoană făcătoare de minuni […]. Am hotărât cu soborul mă­năstirii ca această icoană a Maicii Domnului să primească o zi de prăz­nuire, și astfel ea să se prăz­nuiască în prima duminică a lunii octombrie (anul acesta, 2 octombrie – n. a. ) […]”
Consiliul Local al Municipiului Râmnicu Vâlcea, în recenta sa ședință ordinară, i-a acordat ÎPS Părinte Arhiepiscop Dr. Varsanufie Go­gescu înalta distincție de CETĂȚEAN DE ONOARE. Co­mu­ni­tatea care are ca ocrotitor spiritual pe Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul a recunoscut de fapt meritele unui OM cu har de la Dumnezeu, care și-a pus am­prenta asupra dezvoltării eparhiei Râmni­cului și a imaginii acesteia, a Vâlcii întregi, prin realizări deosebite în mai bine de doi ani de slujire arhierească.
Când era gata să pun punct acestor însemnări, un profesor prieten mi-a telefonat, între­bându-mă dacă am semnat pane­giricul Forumului Cultural al Râm­nicului – știind că nu sunt mem­bru al aces­tuia – de pre­zentare a persona­lității ÎPS Arhie­piscop Varsanufie. I-am răspuns printr-o întrebare: Cum se putea să nu sem­nez? Am semnat acel LAUDÁTIO pentru generosul Priap, care a pus – și va pune în continuare – vița de vie la margine de drum, convins fiind că a făcut-o pentru mii și mii și mii de culegători de roade îmbălsămate cu mireasma clarului din cuvintele lui Dumnezeu.