Însemnări de scriitor: „518 zile și nopți în lina întâi” sau istoria unor eroi prea puțin cunoscuți*

Într-un început de iunie plin de nevroze, de melancolii și de fel de fel de griji și nemulțumiri, am primit vestea că voi fi invitat la o manifestare ce va marca prezentarea unei cărți – Jurnal de front – al cărei autor ar fi împlinit anul acesta, chiar la începutul lunii iunie, un veac de la naștere. Hotărâsem, la început, să rostesc, în fața participanților la respectiva adunare, câteva fraze evocatoare, obiș­nuite. Mi-am zis, după un ceas, două de cugetare: unui om care a avut în sânge vocația iubirii față de copii, tineret și țară, față de frumos și adevăr trebuie să-i prezint, la o asemenea sărbătoare, un portret văzut cât mai aproape de cum l-am cunoscut. Dl profesor Constantin Isărescu, Nea Costică, așa cum îi spuneau cei mai mulți dintre cunoscuți, a fost un om cu un verb mereu vioi, tânăr, deși se afla, când l-am cunoscut, la o vârstă seniorială. Am fost – și astăzi sunt la fel mândru și bucuros că am avut ocazia să stau în câțiva ani buni, zile întregi, în preajma sa. Dl Profesor, Nea Costică era un tip rar, blând – cu ușa deschisă pentru cei ce veneau la el cu gând curat, pentru vreun sfat, pentru vreo nevoie grabnică. Era bucuros să stea de vorbă cu ei, să le afle păsurile, necazurile mai mici sau mai mari. Discret, ca semn de noblețe! Neiertător, însă, cu peze­ven­ghii, cu mincinoșii, cu aroganții și infatuații, ieșiți ca pădu­che­le în frunte după ‘89, cum se întâmplă adesea în vremurile absconse, confuze, de dinaintea schimbărilor. Detesta sfidările naționale!

Câte n-am aflat de la Dl Profesor! În camera sa de primire a musafirilor, am aflat multe despre lumea bună din perioada interbelică, cea boierească. Îmi plăcea să tac și să-l ascult. Eu eram numai ochi și urechi și el, vorba poetului, îmi da să beau apă strecurată prin flori. Niciodată nu obosea. Multe după-amiezi am petrecut împreună, caligrafiindu-mi o lume pe care n-o cunoșteam prea bine. Am aflat, așadar, că trecuse prin veac cu Cella Delavrancea, marea noastră pianistă și scriitoare, unde se întâlneau distinse personalități ale vremii la Conacul din Șirineasa, al Lahovarilor. Cella, după două divorțuri, din câte se știe, se recăsătorise cu Phillippe Lahovary. Dl Profesor deținea amintiri de neuitat de la acele întâlniri. Mi-a povestit despre Regina Maria a României, știindu-se că doamna Cella Delavrancea era prietenă intimă a reginei. Mi-a vorbit despre Principesa Ileana (n. 1909), ajutându-mă pentru documentarea la cartea mea „Vatra Românească sub trei episcopi”. În 1954, mariajul Principesei cu Arhiducele Anton de Austria s-a terminat prin divorț. În același an, Principesa s-a recăsătorit, în Newton, Massachusetts, cu medicul Ștefan Isărescu, cu care a avut 6 copii. Și al doilea mariaj s-a terminat tot printr-un divorț, în 1965. Principesa, foarte afectată de moartea fiicei sale, Maria Ileana (Minola) și a soțului acesteia, contele polonez Jaroslav Kottulink, într-un accident aviatic în Bra­­­zilia, la 15 ianuarie 1959, s-a alăturat Bisericii Ortodoxe Române și sub numele de Maica Alexandra a fondat mânăstirea cu hramul „Schimbarea la Față a Domnului”, în Ellwood City, Pennsylvania, unde a și fost înmormântată. A devenit stareța mănăstirii până la moartea sa, în 1991. Am vizitat, în Statele Unite, Mânăstirea orto­doxă română „Schimbarea la Față a Domnului” și am aprins o lumâ­nare la căpătâiul Principesei Ileana alias Maica Alexandra. Profe­so­rul Isărescu mi-a povestit o secvență de viață, inedită, pe care nu știu dacă a mai consemnat-o cineva. Eu, cu ani în urmă, am prins-o într-un interviu. În drum spre București, într-un tren accelerat, Pro­­fesorul s-a așezat față în față, într-un compartiment de clasa I – cu cine credeți? – cu… medicul Ștefan Isărescu, soțul Domniței Ilea­na. Nu le venea să creadă. O întâmplare aproape neverosimilă. De la dl Profesor am aflat că nu avea nicio legătură de rudenie cu doctorul Ștefan Isărescu, deși mai sunt și azi voci, prin presă, care speculează potrivirea de nume. Am aflat și despre alte lucruri inedite din tinerețea sa, din viața sorei sale Maria. Doi frați – Constantin și Maria – care au dat țării, deloc nu exagerez, două genii: Dl Profesor – un Academician; tanti Maria, cum îi spuneam – un Poet, pe Geor­ge Țărnea, cu un talent fără egal. Nu știu dacă se vor mai naște oameni ca aceștia în următoarele decenii.

Jurnalul de front al „ofițerului activ și învățătorului în rezervă” Constantin Isărescu a devenit, mai târziu, cartea cu titlul „518 zile și nopți în linia întâi dintr-o întâmplare. Aș numi-o fericită! Sfios ca o domnișoară, politicos și poate chiar puțin excesiv de ceremonios și de manierat, în comparație cu alți ofițeri în rezervă pe care i-am cunoscut, dl Profesor mi-a arătat, într-o după-amiază, un manuscris. „Putem face ceva?”, m-a întrebat. Ne-am înțeles din priviri. „În tan­dem” cu mai vechiul meu prieten, inginerul Corneliu Barbu, am hotărât să tipărim cartea. Eu m-am ocupat de partea literar-edito­rială, până la punerea în pagină a textului, iar Cornel, fratele meu, cum îmi place să-i spun, a răspuns de tipar, mai bine-zis de partea financiară. Părți din carte au apărut prima dată, în perioada 12 decembrie 1998 – 15 mai 1999, în cotidianul „Curierul de Vâlcea”, în episoade săptămânale.

Prima ediție a cărții „Jurnalul de front – 518 zile și nopți în linia întâi” a colonelului în rezervă Constantin Isărescu a apărut în 1999, la Editura Antim Ivireanul, patronată de cotidianul citat. Este și astăzi o carte de referință (au mai apărut încă două ediții), una cu o mitologie aparte, cu un univers propriu, o carte inconfundabilă în literatura de război. După aproape un deceniu și jumătate de la apariție, cititorul lecturează pagini memorabile semnate de un autor ce probează har și meșteșug, dar și o trudă petrecută sub foc și gloanțe, în prima linie a războiului. Sunt strădaniile de zile și nopți ale unui erou care, probabil, stă acum și ne privește cu admirație, mulțumit că nu l-am uitat.

Vă mărturisesc, prin amintirile de azi, sufletul mi s-a umplut de bucurie. Primiți, vă rog, caldele mele mulțumiri!

*Cuvânt rostit la Centenarul nașterii Colonelului în rezervă CONSTANTIN ISĂRESCU, tatăl Guvernatorului Băncii Naționale a României, Acad. Mugur Isărescu. În cadrul unei manifestări care a avut loc joi, 13 iunie 2013, în Așezământul Pastoral – Cultural „Sfântul Calinic”, Arhiepiscopia Râmnicului, a fost lansată ediția a treia a cărții „518 zile și nopți în linia întâi” – Jurnal de front –, spre a-i lumina centenarul.