INFANTA OLGA


infanta infanta1De cum i-am văzut cele mai noi lucrări mi-a venit în minte titlul textului ce se va înşira în continuare pe pagină. Titlul şi o dorinţă arză­toare de a-i mulţumi Olgăi Popescu pentru candoarea nealterată şi nedisimulată din pictura ei. Tocmai m-am întors din vizită şi cred că dacă n-aş fi ieşit câteva ore din timp, păşind în spaţiul aparta­men­tului unde locuieşte împreună cu fabuloşii ei părinţi, aş fi înţeles doar pe jumătate de ce pictează Olga aşa. Acum totul se leagă. În con­­se­cinţă, aş vrea să scriu un text care să semene măcar puţin cu unul dintre tablourile sale.
Am fost în povestea Olgăi Po­pescu şi-mi vine greu să mă des­prind de ea. Ca să mă fac mai bine înţeleasă, trebuie să mărturi­sesc că am cunoscut o casă de oameni unde am avut sentimentul că nicio­dată nu ţi s-ar putea întâmpla ceva rău. Aproape fiecare obiect e apo­tro­paic în căminul-atelier al tinerei pictoriţe.
M-am reîntors în timp şi acasă cu trei borcane de dulceaţă (mure, cireşe, piersici), o jumătate de litru de lichior de nuci, toate gătite de doamna Popescu, o ceaşcă dintr-o sticlă incredibil de fină, discret or­nată înspre buză. Daruri de la fa­milia Olgăi. Şi un buchet de tube­roze de la Olga. Le-am înşirat pe bufet şi le privesc nu ca pe nişte alimente-licori-obiecte, ci ca pe nişte semne de iubire exilate din casa lor ca să aducă bucurie acolo unde aceasta a lipsit mult timp. Şi pe lângă toate cele deja evocate, am revenit în spaţiul şi timpul meu cu imaginea greu de şters a tablou­rilor crude încă, în curs de finisare, pentru expoziţia personală din luna octombrie 2014.*
Mi-e şi mai clar acum că nici n-ar putea picta în altă parte, excep­tând experienţele de plein-air, ieşi­rile în na­tură, de altfel rare, ale ar­tis­tei. Olga Popescu însăşi tră­ieş­te într-o poveste ce se derulează de la un capăt la altul al zi­lei, iar pictura ei e oglindirea în multe chi­puri a unei bio­gra­fii dispuse să-şi cons­tuiască permanent un background din epo­ci, stiluri, portrete venite din trecut, din epoci fără legătură vizibilă între ele, dar unite prin senti­mentul atem­poral de fericire. O fericire iz­vo­râtă, paradoxal, din trăirea la maximă intensitate a fiecărei clipe sortite trecerii.
Olga Popescu aduce în spaţiul apartamentului-atelier şi în pre­zentul picturii sale chipuri, imagini, simboluri din Grecia arhaică şi clasică, din Orientul îndepărtat şi apropiat, din Europa renascentistă, barocă şi manieristă, din benzile desenate şi desenele animate. Şi o face în aşa fel încât să nu existe nici o dizarmonie. Patru simboluri aduc la un incontestabil numitor co­mun toată această desfăşurare de citate culturale: curcubeul care le leagă aşa cum o fundă împache­tează un cadou, obsesia infantelor lui Velasquez, câinele „Curaj” dintr-un desen animat, un fel de alter ego al artistei şi Infanta Olga, personajul omniprezent, oglindire în oglindire a imaginilor despre sine.
Olga Popescu „joacă” diverse roluri în tablourile ei, aşa cum unii regizori de film se distribuie în pro­priile producţii. Şi tot în roluri prin­cipale sunt distribuiţi, întotdea­u­na alături, într-o continuă mărtu­ri­sire de iubire, „autorii” Infantei Olga, pă­rinţii ei. Alăturările de personaje şi de simboluri ale prezentului ime­diat şi ale trecutului foarte înde­păr­tat sunt pe cât de neaşteptate, la prima vedere, pe atât de unite într-o logică a trăirii unui continuu miracol.
Ca orice suflet candid, şi al Olgăi tânjeşte după perfecţiune şi armonie. Şi cum perfecţiunea nu e apanajul prezentului, ea o află în trecut, în arta sacră din spaţii îndepărate. Şi cum armonia nu e apanajul lumii în care trăieşte, o află în propria familie. Nimic însă nu e strident, nici ostentativ pe pânzele Olgăi Popescu, chiar dacă paleta ardentă şi contrastele exploatate la maximă intensitate electrocutează privirea. Sub bagheta magică a In­fantei Olga, orice devine posibil: jocul cu şi de-a păpuşile, cu şi de-a personajele din desene animate, întâlnirile spectaculoase între o choră antică şi Câinele „Curaj”, între autoportretul ca divă cu o Ma­donă desprinsă de pe ancadra­men­tul unei bazilici catolice, umorul, ironia şi autoironia lângă un puter­nic sentiment de fericire, plutirea în spaţii şi timpuri îndepărtate alături de certa fixare într-un prezent acut. Infanta Olga păşeşte din spaţiul miraculos al căminului părintesc pe scena închipuită între ramele ta­blou­lui, de mână cu „Infantele” des­cinse din tablourile lui Velasquez. Olga Popescu se construieşte şi se reconstuieşte într-o multitudine de înfăţişări, îşi schimbă continuu cos­tumele, căutând dincolo de apa­renţa efemeră o esenţă statornică.
Tentaţia de a-i încadra arta într-un curent poate fi riscantă. La o primă vedere ar putea fi catalogată ca postmodernă, însă postmo­der­nismul acţionează înspre disoluţie, în timp ce pictura Olgăi Popescu tinde spre construcţie. Căci ce altceva, oare, dacă nu un Paradis pierdut încearcă să refacă din fragmente pictura ei? Postmoder­nis­mul nu operează nicidecum cu no­ţiunea de miracol care în tablou­rile Olgăi Popescu e tradus în fapt ca sub umbrela lui Mary Poppins. Luiza BARCAN

*Personala Olga Popescu – SELFIES’WITH BOZAR sau AUTO (PORTRETE) CU ISTORIA ARTEI – a fost vernisată vineri, 17 octombrie 2014, ora 18.00, la Ga­leria de Artă ARTEX din Râmnicu Vâlcea. Despre pictorița Olga Popescu și minunatele ei tablouri (picturi de o originalitate aparte, ope­ra unei artiste cu un talent de excepție) au vorbit Gheorghe Di­can, președintele Filialei Vâlcea a Uniunii Artiștilor Plastici din Româ­nia, Luiza Barcan, critic de artă, și Petre Tănăsoaica, directorul coti­dia­nului „Viața Vâlcii”. Pe simezele Galeriei de Artă, lucrările Olgăi Po­pescu pot fi admirate de cei inte­resați până la finele lunii în curs. O remarcă demnă de consem­nat: la vernisaj am remarcat un grup nu­me­ros de elevi ai Liceului de Arte „Victor Giuleanu” din Rm. Vâlcea, care își exersează talentul sub în­dru­marea acestei distinse pictorițe -profesoară. Un exemplu care trebuie extins. La diverse specta­co­le, la vernisaje, lansări de carte, în­tâlniri cu oameni de știință și cultură din varii domenii etc., elevii și stu­denții trebuie invitați cu prioritate. Ar constitui un bun prilej de informare a lor. (I.B.)