Încă un prieten a plecat în stele


A mai plecat un prieten
La culcare
Sau
Cum ar zice Sorescu
(Despre vărul său Shakespeare)
S-a dus să moară puţin.

Nea Vică Grigorescu din Măldăreştii Vâlcii s-a grăbit – aşa cum a trăit toată viaţa: mereu în tensiune, încât ziua abia de-i încăpea faptele frumoase şi gândul bun: să facă, să construiască, să cinstească; să rămână ceva după el – dincolo de omenosul „bună ziua”, pe care l-a dat şi l-a primit totdeauna, chiar dacă meritata bineţe o rostim, astăzi, sub forma „Dumnezeu să-l odihnească”.
Mi-a trecut pragul casei, însoţit de fiul său iubit, universitarul Remus Grigorescu, directorul Bibliotecii Judeţene Vâlcea. Venise în Bucureşti, să se caute la doctor, încrezător că-şi va găsi leacul: „Dacă nici aici”… – şi parcă-l văd pe alt mare ţăran român, pe scriitorul Marin Sorescu, venit la Paris cu aceeaşi nădejde: „Dacă nici aici”… Ca şi Marin, şi nea Vică a scos dintr-o sacoşă o sticlă de ţuică: „De-acasă, de la mine, din Măldăreşti, eu am făcut-o”. Aduc pahare. „Lasă – zice – bea-o dumneata, o să beau şi eu când vin data viitoare, cu alta”. Şi-mi amintesc de Sorescu, venit şi el la Paris cu o sticlă de ţuică: „Bea-o tu, Ioane, că aduc alta data viitoare şi-oi bea şi eu”.
Doamne, câtă asemănare – de trăire şi destin – între un ţăran şi un scriitor! Amândoi, geniali – în felul lor. Amândoi din aceeaşi zonă a Olteniei de sub munte.
…Sigur, pierderea unui om este un eveniment cosmic şi dureros. Iar atunci când îţi este şi tată, durerea devine nemărginită, cosmică – oricâte cuvinte de consolare s-ar rosti. Îmi îngădui, totuşi, să le amintesc dragilor Remus şi Sorina – în aceste momente grele de pierdere a tatălui – o zicere a poetului-filozof indian Rabindranath Tagore: „Moartea nu stinge lumina. Stinge numai lampa, căci au venit zorii”. Tăicuţul Vică Grigorescu urcă acum în lumina neînserată a lui Dumnezeu, în viaţa veşnică a iubirii.
…Mă întorc cu gândul la întâlnirea noastră, la amintirea că mă invitase să petrec nişte timp la el, la Măldăreşti – „Am auzit că te ocupi cu scrisul. Vino la mine, la Măldăreşti; Am făcut casă nouă, mare, încăpătoare. Nu te supără nimeni. Linişte, pădure, aer”… – şi regretul că n-am ajuns.
Scot o sticlă de ţuică şi umplu două pahare: unul pentru mine, celălalt pentru neica Vică. Ciocnesc – şi încep să beau, în timp ce paharul lui rămâne neclintit. Pic o lacrimă – şi-l dau peste cap şi pe-al lui. La revedere, tăicuţule…