IN MEMORIAM: Dr. Constantin Ploscaru – așa cum l-am cunoscut
Păcat!, mare păcat! A plecat dintre noi, prea devreme și în împrejurări dramatice, fostul meu prieten, eu fiindu-i, probabil, primul prieten în afara colegilor lui de profesie, medici stagiari, la Râmnicu Vâlcea, după absolvirea facultății.
L-am cunoscut luminos, îndatoritor, modest și omenos, pasionat de profesia lui, apoi specializat în chirurgie, permanent preocupat de perfecționare. A urmat benevol cursuri și stagii de pregătire în diferite specialități ale medicinii practice, obținând numeroase atestate, care, în final, i-au încununat cariera cu titlul de doctor în medicină. Când îl sunam, întrebându-l amical „Ce mai faci, doctore?”, îmi răspundea că se află la București, la Cluj, la Iași, la Craiova ori în alte centre universitare, urmând cursuri, ținând conferințe ori participând la simpozioane de profil, congrese etc.
Când – fascinat fiind de profesia lui – îl întrebam, curios, de aspecte practice – simptome, boli, operații – îmi explica în mod convingător, limpede, dar în cuvinte simple, pe înțelesul meu de neștiutor în domeniu, făcând medicina accesibilă – aparent, desigur – și pentru cel mai neinițiat dintre profani.
Preocupat de procedee chirurgicale noi, s-a instruit și specializat – printre primii în Râmnicu Vâlcea – în operații chirurgicale minim invazive – laparoscopice – procurându-și și instrumentarul adecvat.
S-a preocupat de familie – soția, farmacistă și cei doi fii ai săi, ambii medici în prezent, a cultivat – cu parcimonie – relații de prietenie și solidaritate.
Puțină lume știe, iar alții au uitat, probabil, că echilibrul lui sufletesc, emoțional s-a frânt, a fost grav afectat de moartea singurului său frate, Emil Ploscaru, în urmă cu peste 20 de ani. Acel eveniment tragic l-a marcat profund, iar sensibilitatea lui i-a dat dimensiuni catastrofale. De atunci, asprit de viață, a devenit irascibil, mai puțin sociabil, uneori ostil, aproape asocial.
Nici relațiile cu mine nu au mai avut aspectul cursiv, de caldă prietenie de la început, dar eu l-am înțeles mai mult decât alții și nu m-am răcit față de el.
Alții, probabil, că nu l-au înțeles și l-au judecat numai după aparențe, care, admit, nu vor fi fost întotdeauna cordiale.
Dacă a greșit, Dumnezeu să-l ierte. În orice caz, sancțiunea nu trebuia să fie letală, putea fi și cu suspendare, iar „de mortuis nil nisi bene”.
Doctorul Constantin Ploscaru a trecut dincolo, iar aici am rămas noi, așa cum suntem, cu calități și merite, atâtea câte sunt, dar cu un păcat în plus.
Mie îmi lipsește dureros fostul meu prieten.
• Gh. BOBEI