În jurul lumii, pentru a doua oară

16. Sediul ultimului Șogun

Yokohama este, de fapt, portul capi­talei Tokio, care se află la numai 30 km depărtare. Yokohama are o populație de numai 3,7 milioane, în timp ce Tokio, cu periferiile, ajunge la 38 milioane, ambele însumând astfel 1/3 din totalul populației Japoniei (128 milioane), la o suprafață ceva mai mare ca a României, dar ocu­pată trei sferturi cu munți, fapt ce gene­rează o densitate excesivă a populaţiei.

În anul 1457 se va construi, într-un sat de pescari, cetatea Edo – actual­men­te palatul împăratului din Tokio -, sediul puternicului șogunat Tokugawa, care va controla întreaga Japonie, împăratul din Kioto fiind doar formal șeful statului. În 1853, americanul Perry debarcă în golful Tokio, în acest fel izolarea de sute de ani a Japoniei luând sfârșit. Porturile se vor deschide comerțului, aici se vor stabili americani şi europeni. În 1867, tânărul împărat Meiji, susținut de forțe străine, îl va forţa pe ultimul șogun să abdice, cu acesta dispărând şi mândria imperiului, samuraii. Capitala se va muta de la Kioto la Edo, care se va numi Tokio (capitala de vest). Din acest moment va urma dez­vol­tarea fără precedent a imperiului, ce va aduce Japonia la nivelul ţărilor cele mai înaintate din lume. După cel de-al doilea război mondial, în mare parte dis­trusă şi ocupată, până în 1951 de ame­ricani, Japonia îşi va recăpăta inde­pen­denţa în 1952, îşi va reface infrastructura devenind a doua putere economică din lume. În prezent, împăratul Japoniei este Akihito, fiul lui Hirohito, care a tronat din 1926 până în 1989.

Din portul Yokohama, cu un autobuz, pus la dispoziţie de primărie, am ajuns în gara principală Shuttlebus, iar de aici cu un tren rapid ne-am deplasat la Tokio. Aceste trenuri, care au 20 de vagoane, circulă cu o exactitate perfectă, fiecare va­gon fiind oprit într-un loc semnalat dinainte, unde călătorii se aşează pe două rânduri, cu spaţiu la mijloc, pentru a lăsa loc celor ce coboară, apoi în ordine se urcă în vagon. Fiind o oră matinală, până la Tokio, timp de 25 minute, am că­lătorit ca sardelele. În gara centrală, un adevărat oraş subteran și, în acelaşi timp, un adevărat furnicar, pentru orien­tare ne-am urcat într-un autobuz care făcea turul oraşului, trecând pe la cele mai importante obiective turistice. Tokio este, într-adevăr, un oraș enorm, cu bule­varde late şi drepte, cu circulaţie pe par­tea stângă. Centrul este asemănător celui din New York, cu uriașe clădiri din sticlă şi beton, unde se află sedii de birouri, hoteluri şi foarte rar apartamente pentru locuit. Parterele acestor mas­to­donți adăpostesc magazine şi galerii de artă, restaurante, reprezentanțe de tu­rism. De remarcat urbanistica specială prin care şi clădirile mai vechi au fost încorporate armonios între aceşti giganţi. Spre periferii, aspectul se schimbă, apar blocurile de locuit, cartierele cu vile şi case individuale, cu magazine şi restau­rante, iar la margine zona industrială, pre­dominante fiind industriile chimică, electronică, de maşini industriale şi de automobile.

Foarte aproape de gară se află fosta cetate Edo, actualmente palatul imperial, înconjurat de ziduri înalte de piatră, la care se poate ajunge prin masiva poartă principală, Otemon, de unde se intră și în vestita gradină imperială, stil japonez, cu mici lacuri cu nuferi, cu punţi arcuite peste râușoare ce şerpuiesc printre pie­tre, cu mici cascade, choscuri şi diferite pabi­lioane, alei pietruite cu bănci şi felinare, câmpuri şi rondouri de flori, cu boschete şi minunaţii pini japonezi pitici. Sigurul loc de unde se poate vedea partea superioară şi acoperişul palatului situat departe de ziduri este podul Nijubaschi, în sud, construit deasupra şanţului lat şi plin cu apă care înconjoară întregul areal al palatului situat în centrul oraşului. Palatul nu se poate vizita în timpul anului, cu două excepții, pe 2 ianuarie şi pe 23 decembrie , zilele de naştere ale celor doi membri ai familiei imperiale. La vest de palat se află teatrul naţional, la sud clădirea neoclasică a parlamentului, cu un fel de piramidă în trepte deasupra. Urmează, mai la sud, parcul Hibiya, de data asta aranjat în stil american. Mai înspre sud se află cartierul comercial Ginza, cu magazine, restau­rante, cu o multitudine de reclame lumi­noase, cu berării şi localuri de noapte. Tot în Ginza se găsește teatrul Kabukiza, datând din secolul 17, simbol al cartie­rului, demolat în 2010, actualmente în stadiu de construcţie. Este renumit prin istoria sa. În sec.17, un șogun a interzis prezentarea spectacolelor Kabuki de către femei, rolurile lor fiind preluate de femei. În acelaşi timp a interzis spectatorilor ca în timpul spectacolelor să poarte săbii, samuraii fiind exceptaţi acestei reguli. Mai la sud Tsukiji Market, dintre care piaţa de peşte este cea mai mare din lume, aici rulând peste 3.000 de tone de peşte, predominant ton pe care japonezii îl mănâncă crud. Tot în sudul oraşului mai la vest de Ginza se află simbolul oraşului, Tokyo Tower care este o copie fidelă a turnului Eiffel, cu o înălţime de 333 metri. De culoare roşie este mai suplu şi fără picioarele masive ale fratelui parizian. Am urcat printr-un lift central la cea de a doua platforma de observare la 250 m, mai sus fiind antene de radio şi TV, şi staţii de observare a circulaţiei şi semnalare din timp a cutremurelor. Lângă Tokio Tower se află şi un complex de temple, Zojoji, sediul sectei budhiste Jodo. Aici am văzut ceva cu totul unic. Lângă unul din temple se află o alee cu statuetele unor copii făcute din argilă, îmbrăcați multicolor, cu scufiţe şi cu câte o jucărie în mână. Aceste statuete simbolizează sufletele copiilor născuţi morți, dar ocrotiţi de Jizo, care sunt îmbrăcaţi de îndureratele lor mame.

Ca să putem vedea cât mai multe obiective turistice, ca mijloc de locomoţie am folosit taxiurile, care în Tokio, ca peste tot în Japonia, oricând pot opri pe stradă şi care costă foarte puţin. Din gara centrală, cu acelaşi tren, de data asta deloc aglomerat, am revenit în Yokohama. Chiar vizavi de gară am vizitat Sogo, socotit cel mai mare mall din Japonia. Din gară, cu un autobuz pus la dispoziţie de primărie, am revenit în port, am lăsat repede pe vapor ceva cumpărături făcute în Tokio, şi ne-am urcat într-un autobuz, Akai Kutzu, care face turul oraşului; cobori din când în când şi cu următorul autobuz, la 20 de minute, poți continua traseul. Interesant este cartierul Minato Mirai 21, situat în faţa portului, care are o frumoasă promenadă cu flori şi copaci ornamentali, fântâni arteziene, iar la chei fostul vapor cu aburi Hikawa Maru, în prezent transformat în câteva restaurante. La cealaltă extremitate, se află Centrul de distracţii cu marea roată rotativă, Hotelul intercontinental, Centrul convenţional şi Landmarkt Tower, cel mai înalt turn al Japoniei şi cu cel mai rapid lift din lume, cu o terasă de observaţie la etajul 69. În centru se află şi clădirea, construită în stil european, a parlamentului, Memoriell Hall cu turnul cu ceas, iar mai la est Chinatown. Aici aspectul se schimbă total, străzile sunt mai înguste, cu zeci de magazine, cu reclame luminoase, iar apoi o stradă pietonală plină de restaurante, chelnerii stând şi făcând reclamă în faţa acestora. Am intrat şi am mâncat o rață de Peking. Spre port, am mai văzut frumosul Marina Tower, ce funcţionează ca far, iar pe platforma de observaţie, la vârf, se află şi un restaurant. Interesant de povestit este despre corectitudinea japoneză. În autobuz, cineva uitase o sacoşă cu diverse cumpărături. Găsitorul a anunțat imediat șoferul, care a făcut un mic ocol pentru a întâlni păgubaşa, ca să-i înmâneze sacoşa. La ora 22.00, am părăsit portul Yojohama, trecând pe sub podul cu același nume, care leagă cele două maluri ale golfului. Impresionant este şi numărul enorm de mare al vaselor de transport aflate în rada porturilor vizitate, în special a celui din Yokohama.

SCHIMIZU-SHIZUOKA sunt două oraşe, situate la sud de Yokohama, importante pentru comerţul cu ceai (65% din producţia generală de ceai verde fiind produsă în Shizuoka), portocale, dar cunoscute şi pentru industria de maşini, prelucrarea bambusului şi producţia de lacuri. Se ştie că japonezii sunt mari consumatori de ceai. Întrucât producţia indigenă nu acoperă cerinţele populației, Japonia importă ceai, aşa încât cel verde exportat (în cantităţi mici) este foarte scump. Ceaiul Shizuoka Sencha (sencha înseamnă infuzie) are un gust dulceag, cu aromă de fructe şi nuci. În portul Schimizu, se află un centru de distracţii cu o roată gigantă, un parc, promenadă şi un mall, în care se găsesc şi multe restaurante cu benzi ce rulează în faţa unei tejghele rotunde, unde stai ca la bar şi-ţi alegi din toate bunătăţile ce-ţi trec prin față, cea ce îți doreşti. Bineînţeles, la mare trecere sunt Sushi, în mai multe variante, care au cu totul alt gust decât acela pe care-l cunoaştem în Europa.

În numai o jumătate de oră se poate vizita, în Schizuoka, cetatea Sumpu, construită în 1585, unde o statuie de bronz aminteşte de unul din cei doi mari șoguni, Tokugava. Templul șhintoist Sengen-jinja, minunata lucrare din lemn, situat lângă parcul Sumpu, prezintă ca piese de muzeu foste obiecte de îmbrăcăminte ale șogunului Tokugava. Turistul mai are posibilitatea de a călători cu autobuzul, într-un timp relativ scurt, până la poalele muntelui sfânt Fuji, de fapt un vulcan înalt de 3.776 m, la poalele căruia se află templul Fuji Hongu Sengen.