În jurul lui Eminescu, la Chișinău (2)


*

Declinul lui Eminescu – perioada așa-zisei „întunecimi” – este povestită de G. Călinescu în paginidelocimpresionante, cum susțin unii. Mai degrabă, exagerate, aberante: „Lipsit toată viața de avuție, elvisaacum (se afla internat în sanatorul doctorului Șuțu – n. ns.) la o bogăție imensă, feerică. Descoperi înpietricelele, bucățelele de hârtie și de lemn de pe jos bogății mari, pe care începu să le strângă cu scopulde a scoate din ele diamante.” Datorită „ilustrului critic și istoric literar G. Gălinescu, scriitor, publicist, academician român, per­so­nalitate enciclopedică”, Eminescu este încorsetat într-un şablon convenabil detractorilor din timpul vieții sale, care l-au atacat virulent. Victimă și el, I. L. Caragiale scria: „Eminescu a murit cu zile”.  Conform lui Călinescu și a altor discipoli ai săi Eminescu ar fi fost o fiinţă labilă, neadaptată, pierdută în lumea sa de poet şi ar fi murit nebun şi alcoolic, bolnav de sifilis nervos, adică de paralizie generală progresivă.

La Congresul Mondial  de la Chișinău, în cadrul simpozionului de la Centrul Academic Internațional Eminescu – desfășutat sub genericul „A-l cunoaște pe Eminescu, a-l face cunoscut lumii…”, au vorbit cercetători din elita de azi a eminecologilor, care au pus accentul, mai cu seamă, pe păruiala din jurul Poetului Nepereche, înfierând cele două tabere de zbierători: detractorii de ieri și de azi, dar și lăudătorii exagerați. S-a pomenit de lipsa de cercetători adevărați. „Avem mai degrabă vorbitori – a precizat acad. Eugen Simion. Momentul actual Eminescu este ipotecat de formarea specialiștilor, oameni tineri, filologi, care să se consacre studiului vieții și operei poetului național.” S-a spus că Eminescu este ținta celor  care susțin că poporul român este un popor pierdut, un popor care va ieși din harta lumii. (?!) Multe idei s-au vehiculat. Una singură a rămas bătută în cuie, cea susținută de G. Gălinescu, cum că Eminescu a murit nebun. De neînțeles că tocmai unul dintre principalii moderatori ai simpozionului, acad. Eugen Simion, a stopat orice discuție a celor care ar fi dorit să rupă tabu-ul impus de G. Călinescu. Bunăoară, prof. univ. dr. Nicolae Georgescu, eminescolog de elită, care susține, în baza unor documente și studii destul de cunoscute azi, că Eminescu a lucrat până în ultima clipă a vieții. În cartea sa „Eminescu târziu”, N. G. publică amintirile unui martor ocular despre ultimele ceasuri din viața Poetului Nepereche. Texrul integral apăruse prima dată în Universul (București, 28 iunie 1926). Comentariul lui N. Georgescu este în 5 puncte. Primul, elocvent, îl reproduc selectiv: „Face parte dintre „textele infern” privitoare la Eminescu. Nu a fost reluat de nici unul dintre biografii cunoscuți ai poetului (G. Călinescu, Gerge Munteanu, D. Murăraşu, Petru Vintilă etc.; se pot pune față în faţă toate textele). Apare nesemnat în ziar (material făcut în redacție). Dumitru Cosmănescu (martorul ocular – n. ns.) face două afirmații concordante cu celelalte surse (fără a le cunoaște, probabil): că poetul avea o cameră a lui, specială (vezi jurnalul lui Maiorescu, procesul verbal încă de la internarea din 1883) – și că scria încontinuu în această perioadă (sublinierea ns.). Se știe că în halatul său de spital s-au găsit, după moarte, două poezii: „Viața” și „Stelele’n cer” (…) publicate ambele în Fântâna Blandusiei din 1 august 1889. (…)” Fără comentarii!

CONTINUARE…