Imagini peste timp (1)


În acest articol, vom umbla la racla cu amintiri, acoperită demult de colbul uitării. Vă oferim spre cunoaştere o filă din istoria Râmnicului mai puţin cunoscută.

Volumul foarte mare de informaţii adunate ne-a obligat să selecţionăm informaţiile, ne-am folosit de documente din diverşi ani, ca 1850,1868,1870,1879,1899 etc. Am folosit vechi planuri ale oraşului cu precădere din 1857 şi cel din 1943. S-a mai apelat la Monitorul Oficial al Regatului României din anul 1887.

De fapt, de unde a apărut ideea de scriere a articolului pe care domniile voastre îl veţi citi. A început în urma studierii prin com­paraţie a celor două planuri ale Râmni­cului din 1857 şi 1943, care au o concor­danţă apropiată deşi diferenţa dintre anii în care au fost întocmite din punct de vedere tehnic-carto­grafic este de 86 de ani. Am avut în atenţie şi peisajul cadastral al lui 1857 cu cel din 1943 care, cu siguranţă, după cum se re­mar­că s-a modificat, sub influenţa între timp de noi forme de relief. Planul din 1857 ne redă şi cea mai veche reprezentare a marilor proprietăţi boiereşti în totalitatea lor. Cartarea proprietăţilor, în desfăşurarea lor spaţială, permite cunoaşte­rea mărimii for­mei geometrice a suprafe­ţelor. O remarcă este şi că oraşul la acea vreme, era aşezat numai pe terasa neinun­dabilă, aşezările locuitorilor evitând lunca inun­dabilă a Oltului (o descriere mai deta­liată a planului din 1857 o găsiţi în cartea „Imagini citadine cu parfum de epocă din Râmnicul Vâlcii, sec. XIX-XX, pag.42-49, apărută în anul 2003). De multe ori apar şi unele ipoteze care nu se pot baza decât pe simple speculaţii. Conclu­ziile la care s-a ajuns astfel, odată accep­tate devin dogme care, după o perioadă de timp, ajung să fie considerate fapte dove­dite, astfel de soluţii le întâlnim de multe ori.

Realitatea este că râmnicenii nu pot ştii nimic despre istoricul oraşului dacă nu au aflat informaţiile respective dintr-o sursă credibilă sau, mai curând, există două opţiuni, valabile pentru orice priveşte trecu­tul, fie au aflat ceva dintr-o sursă, născocită, fie din surse documentare, de arhivă.

În acest articol, vă oferim informaţii despre cazarma veche, din a doua jumă­tate a secolului XIX, despre Şcoala primară de băieţi din 1851-1854, despre casa medelnicerului Alecu Bujoreanu, ridicată între 1855-1856.

Străzile, cu casele lor, ne pot destăinui evenimente, întâmplări pentru că străzile şi casele, ca şi oamenii, se nasc, îşi duc viaţa până îmbătrânesc şi mor.

Această sintagmă se potriveşte extraordinar de bine unor străzi şi case care, practic, astăzi sunt dispărute din ţesutul urbanistic al Râmnicului.

Puţinele documente iconografice cu aspectele oraşului din trecut nu sunt decât palide rămăşiţe, câteva urme, preţioase, într-adevăr, dar fragmente. Avem impresia că uitarea, fără milă, învăluie totul şi totul dispare ca şi cum nici n-ar fi existat vreodată. Cei care azi, mai vârstnici ori mai tineri, vor vedea imaginile se pot întreba cu legitimă curiozitate: în ce constă oare farmecul dintotdeauna ala acestei milenare aşezări? Noi vom încerca să dăm câteva răspunsuri, dar nu ştim cât de mult vă vom putea convinge!

Strada Traian a fost cea mai animată stradă comercială a Râmnicului interbelic. Se poate firma, fără greşeală, că era coloana vertebrală a comerţului dar şi a clădirilor cu o arhitectură deosebită în care se oglindeau aproape toate stilurile. Case mari cu vitrine la parter, în care era expusă o mare varietate de mărfuri, la etaj, se aflau apartamentele proprietarilor.

Cazarma veche (circa a doua jumătate a secolului XIX) în aprilie 1830, se hotărăşte „Formăruirea în Valahia a unor batalioane de pedestrime şi escadroane călărime a străjii pământeşti”, „uliţele, casele şi locurile sunt încântate de bucurie, unde, în această zi, vestitoarea de multe fericiri sună tânăra sabie românească. Pasurile trufaşe ale acestor tineri, pretutindeni, sunt urmate de căutări pline de lacrimi, binecuvân­tătoare…” (după primul ziar în limba română cu apariţie îndelungată şi cu rol important, în trezirea conştiinţei naţio­nale a românilor „Curierul românesc”).
Continuare…