Hoinărind pe străzile vechiului Râmnic, Strada Apostol Dumitrescu, fosta Călăraşilor, între Radu de la Afumaţi şi Traian (I)

Începând cu acest articol, ne propunem să prezentăm locaţii şi din zonele mai mărginaşe ale oraşului. Avansăm cu noi informaţii şi dezvăluiri din noianul cu amintiri ale Râmnicului pierdut, Râmnicului de altădată. Vom începe cu un segment al străzii Colonel Apostol Dumitrescu, fosta Călăraşilor, până la anul 1920. A fost una din arterele de circulaţie importante care traversa Râmnicul de la est la vest, în partea de sud a cetăţii. În a doua jumătate a secolului XIX încă mai purta numele de Calea Călăraşilor iar importanţa acestei artere de circulaţie stătea în legătura cu satele din judeţul Argeş cu piaţa centrală a oraşului unde o mare parte a agricultorilor din satele de peste Olt îşi aduceau surplusul de produse agricole. Trebuie spus că piaţa Râmnicului a avut mai multe locaţii, dar către finele secolului XIX, a fost mutată de pe terasa azi, alături de Iazul Morilor, teren cumpărat de primărie de la Preda Mişcurici, loc unde se află şi acum. Piaţa a servit, din cele mai vechi timpuri, drept centru de aprovizionare a populaţiei cu toate produsele agricole posibile. Copleşită de zgomotul asurzitor pe care negustorii şi precupeţii îl făceau prin reclama lor cu voce tare doar-doar s-or lipi de vreun client, piaţa era un reper unde viaţa vibra pretutindeni. Cum arăta oraşul în a doua parte a secolului XIX? Pictorul maltez, contele Amedeo Preziosi (1810-1882) realizează o pictură a pieţii din Râmnic la 9 iulie 1869. El reuşeşte să imortalizeze toata forfota locului adusă de negustori, ţărani şi ceilalţi trecători, amestecând-o în viile culori date de costumele naţionale pe care aceştia le poartă. Splendoarea portului vâlcean devine astfel cunoscută prin femeile măritate cu capul acoperit sau cu cârpe subţiri de diferite culori,c u marame albe ce atârnă până spre călcâie. Iile şi fotele lor sunt lucrate cu deosebită îndemânare şi artă, atrăgând imediat toate privirile. Fetele mari cu capul descoperit, cu coada de păr lăsată pe spate sunt sprintene şi voioase, dar, în acelaşi timp mândre nevoie mare că atât iile cusute cu arnici sau umplute cu fir, cât şi fotele strânse în jurul trupului, sunt lucrate numai şi numai de mâna lor. În drumul lor către piaţă, şirurile de care cu boi, încărcate cu nenumărate sortimente de produse treceau grăbite, rând pe rând, pe lângă două clădiri impresionante nu doar prin mărimea lor cât mai ales prin eleganţa liniei lor arhitectonice. Prima de la intersecţia cu Radu de la Afumaţi, era casa Ştefan Drăghicescu, ridicată de mâna arhitectului Alfred Cernea, între 1911-1912 şi care costase 52.000 lei. La început, etajul era spaţiul Hotelului Metropolitan în vreme ce parterul a găzduit mai multe magazine. Din 1927, la Râmnic se înfiinţează Şcoala de Menaj pentru fete care va fiinţa sub acest titlu până în 1935, când va fi rebotezată şcoala I.G. Duca şi mutată în casa Ştefan Drăghicescu unde, la etaj, funcţionau dormitoarele iar la parter sălile de clasă şi laboratoarele. Până în 1949. Strada Călăraşilor (1887) Colonel Apostol Dumitrescu (1920): 1.Casa Ştefan Drăghicescu (la parter, unde se văd cele două obloane erau sălile de clasă ale instituţiei); 2.Casa doctorului Deşliu – 1912; 3.Banca Naţională a României – 1927;4.Casa avocat Popa; 5. Casa doctor Nisipescu. A doua clădire mai reprezentativă era casa lui C-tin Ionescu (Precupeţu). Construcţie mare cu parter, ridicată între anii 1901-1903, se remarca prin stilul arhitectonic cu multe elemente decorative de inspiraţie barocă. În centru, avea o logie marcată de două coloane cilindrice terminate cu capiteluri în stil ionic. Bata coloanelor era încadrată de o balustradă din zidărie cu paluştri. Pervazul ferestrelor era marcat de grupe de câte şase paluştri moderni din zidărie. La partea superioară a ferestrelor, se găseau frontoane şi ancadramente, având la mijloc blazoane florale. Acoperişul cu patină mică, deasupra cu o lucarnă de formă pătrată care lumina podul. Antablamentul de sub acoperiş era în stil neoclasic. Cupola era de formă tronconică cu două lucarne cilindrice iar totul era învelit cu tablă în solzi de peşte. În această clădire, la 1905, funcţiona Banca Vâlcea, înfiinţată la 1899, fiind cea dintâi de acest gen din tot judeţul. Din păcate, pe acest loc sunt acum blocuri de locuinţe. În ce a constat farmecul de odinioară al Râmnicului? Este întrebarea fără vârstă pe care şi-o pune oricine ne citeşte serialul iar răspunsul meu e simplu: firul timpului redat de clădiri! Aceasta este imensa şi irepetabila pierdere a Râmnicului, o rană imposibil de vindecat… Imaginile pe care le prezentăm sunt mărturiile unor cons­trucţii râmnicene măcinate pe alocuri sau acoperite de muşchii vremii dobândind o tonalitate roşiatic-aurie-verzulie sau chiar cenuşie, încărunţite bine de tot însă tot falnice, sfidând cu mândrie anii care s-au dus, purtând demn haina de martor al vieţii botezate cu numele de Patina Vremii. În apropierea pieţei, se înmulţesc cârciumile, pe trotuarul din faţa lor, ucenici şi şorţuri murdare făceau opturi cu o pâlnie pentru a mai linişti praful străzii de la adierile de vânt. Dughenele cu miros de cafea, peşte sărat şi alte câte Dumnezeu mai ştie câte mirodenii, te avertizează prompt că te apropii de piaţă. În drumul nostru către centrul oraşului am ajuns în dreptul unui ansamblu de trei case: Casa Frâcea Ion, de meserie cârciumar, fosta casă a lui C. Avramescu, ridicată la 1914, casa soţilor Ana şi Nicolae Boranciu, ridicată la 1908 şi casa Bloţ, ridicată la 1930.
Prima prezenta o arhitectură mai deosebită chiar dacă este ridicată în prima jumătate a secolului trecut. Casă mare, cu parter şi etaj, era amplasată pe partea stângă a străzii cum veneai dinspre Traian. Parterul era despărţit de etaj printr-un brâu foarte lat care se termina sub ferestrele de la etaj. Soclurile acesta de la etaj erau ornamentate cu motive geometrice curbe. Ancadramentele şi frontoanele ferestrelor erau suprasaturate de decoraţii. La mijlocul acestora, la fiecare fereastră se distingeau blazoane cu bogate motive florale. Acoperişul cu pantă mică, frizele de sub streaşină fiind formate din multiple structuri şi console cu elegante motive. Intrarea principală se făcea pe sub un balcon sprijinit de console cu motive florale. La parter, funcţiona ani de-a rândul cârciuma cu firma „La Calul Bălan cu şaua verde şi frâul de mătase”. Între 15 decembrie 1914 şi anul 1928, conducerea cârciumii a ţinut-o Ana I. Boranciu, din 1928 fiind preluat de soţ. În continuare, pe aceeaşi parte d estradă, se afla casa profesorului Renăr, căsătorit cu fiica comerciantului Ion Puchiu, născut la Cluj, în data de 5.11.1876. Casă cu arhitectură modestă, la stradă peretele casei era marcat de două ferestre cu ancadramente simple. Urmează un corp de clădire în interiorul curţii care face corp comun cu casa Puchiu care la parterul clădirii avea deschis, de la 16 ianuarie 1903, un magazin cu băuturi spirtoase cu desfacere în en-gros dar şi en-detail. Tot la acest parter, în timp, au mai fiinţat Banca Vâlcea, 16 septembrie 1931 este înfiinţată cu sediu în această casă, un magazin de chimicale, un magazin cu lactate, având firma Lacto Mioriţa şi o librărie până la demolarea casei. De la stânga la dreapta, casele Ion Puchiu, clădirea cu etaj, casa Renăr, cu doar câteva zile până la demolare, proces efectuat în două etape. De aceea, prezentarea străzii am început-o de la colţul Radu de la Afumaţi, fosta Brutarilor, cu Traian, tocmai pentru acele case au dispărut în a doua etapă. La intersecţia cu strada Traian, se afla una din casele cele mai vechi ale oraşului, destul de mare, pe două străzi (Dorobanţi, în stânga – General Praporgescu, în dreapta) strada Călăraşilor – colonel Apostol Dumitrescu. 1876.
1 – 1876 proprietară Marghioala Chiovici, 1899, proprietară Elisa Soloveanu, 1901-1908, proprietar Vasile Pârvu, 1908-1918 – Titu Gârboviceanu, 1918-1923 N. Anghelescu, 1923 – C. Ceauşu, ultimul proprietar până la naţionalizare. Cu faţa spre Piaţa Trăsurilor, s-a găsit o cafenea condusă de către Ilie Niculescu „Cafeneaua Comercială” se numea, deschisă la 23 februarie 1919 şi a funcţionat până la naţionalizare. După acest episod, acolo a fost o farmacie după care clădirea a fost demolată. Casa Ghiţescu – Iliescu, clădire cu etaj.
Strada General Praporgescu, fosta Dorobanţi, au funcţionat mai multe magazine: 1929-1938 – magazinul de zaharnicale şi cafea a lui Sarkisian; 1925-1935 – drogheria Eintract; 1946-1950 – Banca de Credit Oltul; 1950-1955 – legătoria de carte şi agenţie teatrală la Bertoli; 1955 – a mai funcţionat şi o librărie. După demolarea acestor clădiri, pe locul lor nu s-a mai ridicat nimic, o vreme. Ceva mai târziu s-a amenajat un scuar fără o concepţie în compoziţia plantaţilor. Acest articol, în colaborare cu cele prezentate până acum precum şi cele care vor urma, încearcă să ofere cititorilor o viziune generală a celor mai vechi imagini, dar care nu de puţine ori ajung să fie considerate de mulţi, drept mituri. Suntem încredinţaţi că am fi fericiţi să mai putem reda înapoi imagini ale vechiului oraş, imagini care din zi în zi se pierd tot mai mult în pustiul uitării, sub stratul tot mai gros al nepăsării. VA URMA
Mihail TITI GHERGHINA