George Theodor Popescu – Scrisoarea unui centurion

Colţul liric – rubrica noastră săptămânală de joia, din pagina a 4-a – s-a născut din dorinţa cititorilor iubitori de frumos şi poezie. Ea se adresează, indiferent de vârstă şi statut, tuturor celor ce pot răspunde cu o metaforă la butoniera unui vers. Chiar şi într-un cotidian (poate cu atât mai mult!) versurile publicate intră într-un duet firesc cu cititorul dornic, din când în când, să-şi bucure sufletul cu o adiere de frumos.

! cum treci,

singură şi nesfârşit de tristă,

pe sub portaluri,

pietrele foşnesc în urma ta.

! aţipisem la marginea gândului

abrupt

şi-am visat că a-nflorit glicina

pe Via Appia.

ce mică-i lumea!

! dacă întind braţul,

dacă-mi arunc privirea,

alungindu-mă în sus şi în jos

pot să-ţi sorb aerul din jur,

care palpită o dată cu inima

şi-ţi agita bluza uşoară de in

! eşti speriată? tu gândeşti că eu

aş putea să ucid

! de aceea întârzii,

şchiopătând uşor

când mă întâmpini –

pe dalele sângerii ale atriumului –

! e adevărat, mă doare

braţul cel pierdut în luptă,

seara, când stau cu el sub cap

în chip de sabie ascuţită

e linişte acolo?

răsar aceleaşi stele?

! o, am uitat să-ţi spun:

aici ca şi la Roma,

au înflorit salcâmii,

la margine de drum.

! e pace. Şi mi-e dor.

GEORGE THEODOR POPESCU (8 august 1950, comuna Creaţa-Leşile, raionul Snagov, azi sat Vânători, comuna Petrăchioaia, judeţul Ilfov) – poet şi eseist. Părinţi: Teodor, Elena, ţărani. Bunici: paterni – Dumitru Barbu (Miercurea Sibiului) şi Vasilica Pârvan; materni – Cristea Butimanu şi Păuna Roman. Copilărie „fabuloasă”, în satul natal din Câmpia Vlăsiei, cu reperele ei: râul Mostiştea, lacul Snagov, pâlcuri din vechiul Codru, mânăstirea Căldăruşani, lumea satului cu întâmplările, miturile, eresurile şi credinţele sale, pe care, cu uimire şi o memorie „monstruoasă”, copilul le înregistrează. Tânjeşte după jocurile copilăriei, dar nu se acomodează, stă mai degrabă în preajma „bătrânilor”, le soarbe cuvintele. Şcoala primară: în sat. Primele cărţi: o Biblie veche, o istorie a neamului şi povestirile de vânătoare ale lui Turgheniev.

Fascinat de semnele alfabetului şi de lumea miraculoasă pe care o stârneşte, rămâne robit pe viată de lumea cărţilor. Şcoala generala: elev eminent, pasionat de lecturi (Eminescu, Rebreanu, Tolstoi şi Agârbiceanu). Încurajat de profesori: Maria Albulescu, Neculai Galaţchi, Corina Dăescu, care au intuit disponibilităţile viitorului scriitor. Primele încercări literare. Liceul Urziceni (1965-1969), în Bărăgan. Descoperă cronicarii, antichitatea, studiile de artă (pictură, sculptură), încurajat şi îndrumat de profesori de elită: Laurenţiu Datcu, Anatol Pavlovski, foşti studenţi ai lui George Călinescu, Iorgu Iordan, Al. Rosetti şi Vladimir Streinu. Scrie şi citeşte în cenaclul oraşului.

Descoperit de poetul George Dan, este recomandat Anei Blandiana, care îl publică în revista „Amfiteatru” şi îi prezice o cariera literara de succes: „depinde de seriozitatea şi gravitatea cu care şi-o va pregăti”. După o tentativă eşuată de a intra la regie-film, uceni­ceşte o vreme la Doru Năstase, regizorul. Descoperă Bucureştiul, cu dulceţurile orientale de târg, hălăduieşte prin Bucureşti şi împreju­rimi: Cernica, Mogoșoaia, Plumbuita şi Pasă­rea, aşa încât, mai târziu, poate să afirme că adevăratele „universităţi” şi le-a făcut pe stră­zile oraşului. Lecturi în biblioteci, expoziţii, fil­me, spectacole, toate frecventate cu o anu­me febrilitate, de parcă timpul nu-i era de-ajuns. Publică versuri în revistele „Luceafărul”, „Amfi­tea­tru”, „Tomis”, „Ramuri”, „România literară” etc.

În 1972, se căsătoreşte cu Marilena Albu, ori­ginara din Câmpina. Toamna, pleacă în ar­ma­tă. Umilit de regimul cazon, se retrage în sine, în studiu şi lecturi; priveşte această peri­oada ca pe o penitenţă; se reculege, se instru­ieşte. După studii riguroase tehnice (1974-1978), se dedică profesiei de energetician. Refuză să mai publice, timp de 30 ani. Scrie Jurnalul unui exilat – Amintiri din viaţa de câne. În 1977, pe perioada tulburărilor din Valea Jiu­lui, este reţinut de Securitate. Între 1989-2000, că­lătoreşte în Rusia, ţările baltice, Ucraina, Un­garia, Bulgaria, Franţa şi Italia. Îşi consoli­dea­ză reperele: Cantemir, Eminescu, V. Pârvan, Eliade, Enescu, Vasile Lovinescu și Brâncuși.

Din 2002 este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

A publicat volumele: La ruina luminii (2000), Cina pietrei (2001), Fiul dropiei (2002), Nord & Sud (2004), Schitul de iarbă (2008), Fiul dropiei (Opera Omnia, 2012). Constantin Frosin traduce Cina pietrei în limba franceză. Rubrică permanentă în revista „Sud”. Publică în „Luceafărul”, „Literatorul”, „Meandre” şi „Helis”. (Marea Enciclopedie Română, vol. XI, Editura Geneze, Bucureşti, 2009), „Bucureştiul literar şi artistic”.

Referinţe critice: „Departe de a fi pur folclorice sau etnografice, conceptele filosofice fundamentează trăirile, intuiţiile, stările de spirit, nelăsând aproape nimic neintegrat, cumulându-se în grandoarea unui festin sapienţial, regizat de un inspirat alchimist improvizator. Încercând dezvăluirea miracolelor şi enigmelor, a „profilului mitic al cuvântului” prezintă o recuzită şi o grilă de integrare şi înscriere în macrocosmos a stării edenice (paradisiace) a Vlăsiei româneşti, revizitată, prin analogie, ca o fabuloasă Arcadie sau ideatică Valhala.” (citat din Marea Enciclopedie Română, vol. XI, Editura Geneze, Bucureşti, 2009); „George Theodor Popescu vine, de fapt, de pretutindeni. Vine de pretutindeni (din câmpie, dar şi deal sau de la munte), aidoma parfumurilor primăverii, încărcate cu toate miresmele: aci de flori de câmp şi de pădure, dincolo de liliac; aci de flori de grădină, ceva mai încolo de seva înrourată a plantelor de la munte. Şi tot ca văzduhul primăverii poezia lui este greu de prins într-o definiţie. Nu pentru că i-ar fi imposibil cititorului şi criticului să găsească „cuvântul ce exprimă adevărul” ci fiindcă textile adună în ele câte ceva din tot ce are mai bun, mai „altfel” şi mai plin de taine şi nelinişti poezia în general şi cea românească în special.” (Florentin Popescu); „Sentimentul şi nocturn, ironic si diurn, oniric şi lucid, melodios .şi disonant, entuziast şi deznădăjduit, George Theodor Popescu pare să fi găsit calea de mijloc a vieţuirii poetice. Scriitor cu o acută conştiinţă a meşteşugului său, el pluteşte dezinvolt între cer şi pământ, fără să se aciueze undeva anume.” (Felix Nicolau); „Disponibilitatea de a ridica biograficul din pulberea realului anodin la puterea cugetării filosofice şi livreşti, de a logodi cuvântul vechi cu parfum aforistic cu vocabula rafinat-ncologică, atestă un poet ce ştie să discearnă între proză (Orpheus Dropica Magna?) şi expresivitate, între dicţiune ascetică si oximoron multiplu, între reprezentaţia ludică, epatantă şi meditaţia gravă, despuiată de puseuri tautologice, vecină revelaţiei.” (Geo Vasile); „Aceasta iaste neprihănita Poesie, iubite cetitorule, ci nu mâzgălelile cu care bat la porţile palatului Ei, stihuitorii râioşi şi ogârjiţi, ce nice de Vâz-Duh nu sunt luminaţi, nice de Tă-Râ-Nă hrăniţi, nice de Rouă lăuţi! Fie dară alduit Gheorghe al lui Tudor Popescul şi alduite fie şi încrustate în piatră încântecele domniei lui din Miazăziua Ţarii Româneştii Adevăr zic vouă. numai cu lacrimi şi cu sânge şi cu încântece se va mântui şi se va sfinţi acest pământ.” (Adrian Bucurescu)