Gând de recunoştinţă şi speranţă

• la zi de 1 octombrie

La 1 octombrie, când lumea întreagă dedică această zi persoanelor vârstnice, grijile, greutăţile şi necazurile de tot felul nu par să slăbească, iar povara lor continuă să încovoaie umerii şubrezi ai bătrânilor chiar şi în clipele lor de sărbătoare.

Semnificaţia la scară planetară a acestei zile ar fi trebuit să rezoneze puternic în inimile noastre şi să ne oblige a nu uita că la baza temeiurilor actuale stă neclintită impresionanta moştenire pe care ne-o lasă o mare generaţie de sacrificiu.

Blânzii şi tăcuţii noştri bătrâni ne vin dintr-un trecut apropiat aşteptând cuminţi şi răbdători din partea celorlalte trepte de vârstă recunoaşterea meritelor de a fi muncit şi luptat pentru clădirea unui viitor al speranţelor împlinite care să ofere certitudini optimiste copiilor şi nepoţilor lor. În faţa acestor merite, mă obsedează dureros întrebarea: care este obolul de recunoştinţă faţă de cei ce ne pun în palme o ţară întregită, la adăpost de vitregii şi cum e gospodărită azi această ţară?

Mă doare şi mă mustră conştiinţa că binemeritata linişte a bătrâneţii este tulburată mai mult ca oricând de nedreptate şi nemeritate insatisfacţii, că lipsurile de tot felul macină până la rădăcini dreptul lor la o viaţă calmă şi că diriguitorii ţării sunt incapabili să le uşureze traiul de fiecare zi.

După ani de muncă, cel mai adesea extenuantă, acum pe cupoanele de pensii ale bătrânilor apar cifre derizorii, îngheţate pentru nu se ştie câtă vreme, sumele fiind departe de a exprima recunoaşterea eforturilor lor şi răsplata pe care ar merita-o cu prisosinţă. Este o nedreptate care ar trebui să dea frisoane şi stări de insomnie fiecărui decident din această ţară.

Imaginea însăşi a României şi a locuitorilor săi ilustrează o situaţie generală tulburătoare: 80% din populaţie simte că ţara merge către o direcţie greşită şi că nu criza globală ar fi singura generatoare de suferinţe. În condiţiile în care 2,5 milioane de familii simt că nu-şi vor mai putea plăti factura la utilităţi, 9 din 10 români trăiesc sub teroarea fricii de sărăcie. „Oameni buni, – pare să ne mustre generaţia sărbătorită la 1 octombrie – încotro ne duceţi?” De niciunde nu se aude un răspuns liniştitor!

Sub semnul acestei amărăciuni, mă plec cu emoţie şi tristeţe în faţa dragilor noştri pensionari încercând să le mulţumesc pentru tot ceea ce au făcut şi să le urez, cu supusă recunoştinţă, sănătate şi încredere că timpul, scurt-lung cât le-a mai rămas, va reuşi să aducă din nou în matcă speranţe realizabile şi linişte sufletească.