„Eminescu să ne judece!”

Din 14 iunie 2003, geniul nostru tutelar, Poetul Nepereche are un veritabil monument în Italia, în oraşul natal al altui geniu al culturii universale, poetul Giacomo Leopardi. La Recanati, sub briza Adriaticei, s-a petrecut minunea mult aşteptată: imortalizarea efigiei lui Mihai Eminescu, alături de cea a lui Leopardi, pe vestita Colină a Infinitului, pe care se înalţă palatul ilustrei familii de marchizi şi conţi, cu urice din secolele XI-XII.

Placa Omagială Mihai Eminescu este alcătuită din două părţi: o piesă de marmură, de dimensiunea 60×60 centimetri, pe care este aplicată efigia în bronz a poetului nostru naţional; pe a doua piesă, tot din marmură, de dimensiunea 60×100 cm., aşezată sub basorelief, au  fost săpate cuvintele: Mihai Eminescu, 1859-1889 – şi următorul text, în limbile română şi italiană: „Dumnezeul Geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nour de aur din marea de amar” – „Il Dio del Genio mi ha tratto a sé dal popolo, come il sole trae a sé una nube d’oro dal mare di mestizia.”

*

Mă smulg din contemplare, lăsându-mă, fără să vreau, invadat de un gând amar. Îmi amintesc de furibundele atacuri dezlănţuite în ţară împotriva Poetului Naţional, decretat de unii, pe de o parte, drept „reacţionar”, „precursor al fascismului”, şi, pe de altă parte, drept un „liric minor, mult sub Lamartine”. Campania de negare, de demolare a marilor noastre valori, în frunte cu Emi­nescu, suveranul acestor valori, geniul nepereche al literelor române şi expresia cea mai curată a sufletului românilor, nu-i nouă la noi. În anii anteriori şi mai cu seamă posteriori evenimentelor din decembrie 1989, ea a căpătat o virulenţă neobişnuită. Atacându-l pe Eminescu, culpa­bilizându-l pe Eminescu, tăgăduindu-l pe Eminescu, s-a atacat, s-a culpabilizat, s-a negat – repet, cu o violenţă ieşită din comun – tot ceea ce acest greu încercat pământ a avut mai de preţ, mai nobil, mai sfânt. „Sfântului Eminescu” i s-au smuls, cu furie, aripile de arhanghel al neamului şi coroana de rege al poeziei, călcate în picioare de aceia care, slujind interese străine nouă, vor să inculce ideea că neamul românilor nu-i nici pe departe un neam ales, ci un neam al nevolniciei, bun să poarte nu cununa eroului – la care-i dă dreptul istoria sa şi strălucirile ei –, ci jugul sclavului.

Neagra campanie nu s-a oprit la Luceafărul poeziei noastre, ci a cuprins, într-un penibil, dar extrem de tenace efort de demolare, toate vârfurile spiritualităţii şi geniului naţional, de la Mihail Sadoveanu (decretat drept „primitiv”) şi Tudor Arghezi („lipsit de mistică”) la George  Călinescu şi Nichita Stănescu. Denunţând aşa-zisul „colaboraţionalism” cu comuniştii al lui George Călinescu, autorul incomparabilei „Istorii a literaturii române de la origini până în prezent”, unii epigoni l-au pus la index, sub pulpana criticului, şi pe Luceafăr. Cât îl priveşte pe Nichita Stănescu, dincolo de criticile estetizante adresate operei sale se străvede furia, de cea mai pură extracţie politică, împotriva celui care a îndrăznit să slăvească, într-o carte, „Un pământ numit România” (1969). Şi exemplele ar putea continua, dar ne vom opri aici.

Dăm la o parte, cu legitimă silă, aceste purulente excrescenţe parazitare ce vor să înflorească pe corpul literaturii noastre, ca să ne umplem din nou, la Recanati, de mândria că Eminescu, trăgând după el triumfalul car al valorilor româneşti, este, iată, înţeles, admirat şi salutat în exigenta patrie a literelor care este Italia, pământul Renaşterii. Italienii, atât de orgolioşi (pe drept orgolioşi!) cu valorile lor, l-au aşezat pe Eminescu al nostru lângă Leopardi fără nicio reţinere, hotărând că acolo e locul lui.

Şi, fără să vreau, îmi vine în gând acel vers-sentinţă al lui Grigore Vieru, rostit în cântec de inconfundabilii (şi regretaţii) Doina şi Ion Aldea Teodorovici: „Eminescu să ne judece!”.