„Emanciparea privirii” – Despre binefacerile infidelității


Criticul și istoricul literar Eugen Negrici propune în „Eman­ci­parea privirii” („Despre binefa­cerile infidelității”, Ed. Cartea Românească, 2014), o carte „de­di­cată coautorului și capacității lui – aducătoare de satisfacții – de a se împotrivi habitusului, de a sus­penda procesul instituțional­i­zării, al convenționalizării și perimării”.
Textul lui Eugen Negrici este o stare de grație a contextului, a cuvântului, a conceptului, a sti­listicii, semanticii, semiozei, fone­ma­ticii, cum rareori se gă­sește în cultura română, coupe d’envoie, spre starea genuină: „numai prin exploatarea nonin­ten­ționalității care, nefiind con­tro­labilă, dă cale liberă analo­giilor, favorizând «or­gas­­mul ab­duc­tiv», obiectul artistic ar recă­păta pierduta stare de grație. Pentru o vreme, pentru încă o vreme. Întreținând, prin năluciri de sensuri noi, climatul de libertate al obiectului artistic, sis­te­matica înnoirii ar putea deveni partenera, perechea, aliata creației propriu-zise, cori­jându-i pe cât posibil, oribila, irepresibila tendință de colectivizare”.
Fiecare rând, fiecare pagină este o formă de existență ge­nuină a textului, după ce, mai întâi, autorul devenise o modalitate de bibliografie metabolizată. O săr­bă­toare, prin lipsa de sărbătoare fosilizată, transcendență, prin lip­sa religiei, prin experiență /expe­­rierea religiozității, pasul heidde­ge­rian spre limbajul ori­ginar.
Cartea este savuroasă și evanescentă, năucitoare de sensuri, între perfuzie și trans­fuzie, cu nectarul zeilor, pentru o mentalitate care, simțindu-se si­tua­tă în orizontul seducției, acce­lerează binefacerile infidelității…
Una dintre mizele cărții: „dacă e vorba de obiecte neartistice (cazul ready made), le vom privi cultural, le vom percepe în grila artistică, atribuindu-le calitatea de obiect estetic. Căci obiectul de­vine ceea ce interpretarea îl face să devină și Nami avea dreptate să afirme că Divina Comedie a lui Eliot și cea a lui Croce sunt două obiecte diferite”… . „În această carte, nu atât îmbogățirea, înnoi­rea în sine a textelor (verbale și non verbale) ne atrage, chiar dacă e eficace și duce, uneori, la fasci­nan­ta schimbare de funcție, a obiec­telor (pe care o izbutește curentul ready made). Obiectul, textul, artistic sau non artistic, verbal sau non verbal, nu con­tează decât ca pretext al unor execuții reînte­me­ie­toare, pretex­tul «liberei pulsio­nalități a lecto­ru­lui» și al atingerii unei stări de frenezie creatoare”.
„Lectura – în sens barthesian, e înțeleasă ca modalitate de afirmare a «iresponsabilității text­u­lui»”, importantă „fiind transfor­marea, mișcarea”.
Și: „Vom evita, pe cât posibil, cuvântul pretențios operă întrucât nu există opere (în absolut), ci doar procese permanente de creație, coevenimente. Dat fiind rolul excepțional al interpretului în procesul receptării, îl vom numi, adesea coautor, în timp ce textul, pe care acesta îl percepe înnoitor, va purta și numele de cotext. Și, la drept vorbind, nu de puține ori, nu de texte va fi vorba, ci de pretexte…”
Cât de sintetizator este capi­tolul: „Poietica receptării înnoitoa­re” (als ob „ce-ar fi dacă”), ci­tându-l pe C. S. Lewis, cu sintag­ma „surprindere ideală”, ceea ce ar putea fi tradus în limbajul postmodern, al conceptului, prin stilistica emancipării privirii din binefacerile infidelității. Postmo­der­­nismul vorbește, în eseul cine­matografic, fotografic, despre fiziologii și nu despre metafizică. Este o altă tipologie de lectură, în manieră recentă, care ar putea consta în a descoperi lumea ca un segment, ca un ecorșeu al, totuși, capriciilor involte din stra­tegiile: „naturalia non sunt turpia”.
Eugen Negrici își asumă rolul bunului samaritean, după cum mărturisește, activând impulsul compensator – reîntemeietor din logica minții și a inimii lectorului, toate pentru ca acesta să devină: „altceva, de văzut”.
Fiecare formulare de capitol este inedită, incitantă, germinând sensuri și liniștea / neliniștită din melodia romanței franceze, cu text despre deja vu: „Locuri pri­el­nice imaginației înnoitoare. Ce ne incită să revizuim, să transfor­măm, să mișcăm…”, „Informul. Exprimări indistincte, nedeslușite, neinteligibile (Investiri, fertilizări)” sau: „Atragerea privitorului în «cercul magic al creației». Privi­torul binevoitor stimulat cu pla­ce­bo. Practica formelor nedeslu­șite”, „Privilegiul «plutirii în vag». Un involuntar sfumato”. La fiecare paragraf întâlnim operații de trans­substanțiere: „Curentul ready made a multiplicat sensu­rile obiectelor și conexiunile lor, ca și capacitatea de vibrație ana­logică a lumii”.
În „Iluziile literaturii române”, Eugen Negrici, în subcapitolul „Și o replică în spirit european, o viziune scutită de ifose” (implicită denominație), discută: „Istoria literaturii române moderne”, de Șerban Cioculescu, Vladimir Strei­nu și Tudor Vianu, afirmând: „Considerăm volumul ca pe unul ce ne pregătește pentru înțele­gerea circumstanțelor apariției lite­raturii moderne. Doar ne pregătește.”
O carte lucidă, deschizătoare de drumuri, care ar fi trebuit să structureze cultura română, dar, o istorie haină, care a venit după 1944, a scos-o din paradigma culturală a sensului.
„Emanciparea privirii” a lui Eugen Negrici apare într-un context comparabil, care trebuie gândit altfel. După 1989, sunt scrise istorii ale literaturii române, auctoriale. Nicolae Manolescu, Marian Popa, Alex Ștefănescu, Ioan Holban și, la alt palier, Dumitru Micu, Ion Rotaru, concep cărți, în această tipologie. Pa­ra­dig­ma s-a schimbat. Ochiul post­modern doreşte o lectură ca expresivitate involuntară, unde canonul se schimbă, se pune în mişcare, nu mai este structurat numai de criterii estetice, care dau sentimentul lucidității și din sin­tagma „expresivitatea involun­tară”, într-un tangaj înnoitor cu expresivitatea la vedere. Plusul, revoluţionar, pe care îl aduce Eugen Negrici, înseamnă culti­varea expresivităţii involuntare, conceptul sau, într-un tangaj murmurator, cu expresivitatea voluntară, pentru ieşirea din robie a lectorului infeudat (având feuda, are şi un eu hipertrofiat), transfigurat de eufoniile celebrului cor. Criticul propune înnoirea canonului în general, apăsat, descoperind expresivitatea in­vo­lun­tară în texte excelente, pre­cum: „Amintirile colonelului Gri­gore Lăscusteanu”, „Arhon­dolo­gia Moldovei”, a paharnicului Cos­tandin Sion, ghidat de pro­cedurile ready-made, rebotezând, prin substanțializare, „Arhondol­o­gia” cu titlul „Scene din viața pri­vată. Studii de moravuri româ­nești”. Demersul critic, opera, tex­tele profesorului Eugen Negrici instituie sensul, ontologia. Altfel spus, conjecturează, cu asprime, „sinceritate îngândurată”, despre ceea ce ar putea fi lucid în cultura română. Şi moral. În sensul lui Nietzsche, Eugen Negrici se apropie de operele literare, și nu numai literare, precum bolnavul, care arde în el diavolii genea­lo­giei consagvinare, bolnav de agonal, de polemică, pentru a găsi (a fi găsit de) apoi scriitura, stilul, liniştea, destinul…
Volumul „Emanciparea privirii” este cu un pas înaintea teoreticienilor literaturii române amintiți mai sus, ca istorici literari: Nicolae Manolescu, Eugen Si­mion, Ion Pop, Matei Călinescu, Al. Călinescu, Mircea Martin, me­ta­morfozând experiențele livrești fun­damentale, oponente, parcurse de Vasile Pârvan, Gh. Bră­tianu, Ovid Densuşianu, Mihail Dragomirescu, Eugen Lovinescu, Tudor Vianu.
Alt context favorizant pentru discuția despre „Emanciparea privirii”, despre Binefacerile infi­de­­lității, Iluziile literaturii române, ar fi replica lui Eugen Negrici față de opera lui Nietsche („orice formă de înnoire e o formă de fidelitate”), comparabilă cu replica lui George Enescu din „Oedip” față de același filosof. Complexul tematic ar fi: cât tragic există în cultura și literatura română și formele lui de sublimare.
prof. dr. ION PREDESCU