Din jurnalul catalan al scriitorului Ioan Barbu ALCOVER – ÎNTRE MĂNĂSTIREA ARTELOR ȘI CASTELUL CU MESTECENI


Ca o replică a căldurii prietenești cu care au primit-o vâlcenii, cu ocazia celor doua vizite făcute în Romania, la invitația familiei Elena și Virgil Stefan, Monica Claver, ghidul nostru de suflet prin Catalunia culturală, a ținut să ne invite, o zi, pe plaiurile copilăriei sale, Alcover – Tarragona. Asta s-a întâmplat miercuri, 11 noiembrie 2015…
Excursia a început cu vizitarea Ermitei del Remei, o biserică catolică veche și impresionantă, situată în mijlocul unei păduri seculare, și unde, cu ani în urmă, Monica și-a unit viața, în fața lui Dumnezeu, cu iubitul său soț Francisco Jimenez Roales. Puțin mai jos, urmând la picior un drum de munte, am fi putut vedea unul dintre cele mai frumoase și mai vizitate puncte turistice din munții ce înconjoară valea Alcover-ului, numit “El nido del Aguila” (Cuibul Vulturului), însă Nenea se simțea prea obosit, așa că am făcut câteva fotografii și am coborât… spre “civilizație”.
POPAS LA MĂNĂSTIREA ARTELOR
Deloc întâmplător, coborând în curbe suave printre stânci, păduri și ziduri de piatră, șoseaua trece pe lângă Mănăstirea de maici Sf. Ana, de cult franciscan, situată pe un platou natural imens din pieptul muntelui. Parcarea imensă, bine amenajată, unde ar putea încăpea vreo 50-60 de autocare și peste 200 de mașini, dar mai ales plancarta cu denumirea clădirii – Convent de les Arts (Mănăstirea artelor, mi-a plăcut să-i traduc lui Nenea, în româneasca mea de suflet) – ne-a provocat să facem un popas. Și ne-am bucurat, pentru că aveam să cunoaștem o istorie zbuciumată dar deosebit de interesantă a sfântului lăcaș… Construită în urmă cu 450 de ani, din motive “antifranciscane”, mănăstirea a fost închisă în anul 1835. În timpul Războiului civil din Spania, pornit din ambițiile dictatorului Franco și ale acoliților săi fasciști, aceasta a funcționat, o vreme, drept garnizoană a Gărzii Civile… după care a fost lăsată în paragină. Încă i se mai notau fiorii copilăriei când, Monica ne povestea cum venea cu colegii de joacă să asculte bântuielile fantomelor…
Importanța sa arhitectural-istorică, dar și poziția strategic-turistică, i-a făcut pe edilii Alcover-ului și ai provinciei să restaureze clădirea și să o destineze lumii artistice sub inspirata denumire de “Convent de les Arts”. Restaurarea a fost posibilă cu fondurile Programului Național de Conservare a Patrimoniului, la care au colaborat Ministerul Industriei și Dezvoltării și Ministerul Educației, Culturii și Sporturilor. Așa că, anul trecut, în data de 3 iunie 2014, a fost inaugurată în prezența înaltelor oficialități naționale și catalane. Forma pătimașă și înflăcărată în care îmi vorbea Aleix Vallverdu, directorul “conventului”, despre nenumăratele acte cultural-artistice care au avut loc aici, m-a îmbărbătat să-i propun organizarea unei reuniuni culturale romano-catalane. Nu m-a surprins deloc entuziasmul cu care mi-a spus că este de acord. Chiar și scriitorul Ioan Barbu și ceramistul Joan Panisello Chavarria m-au felicitat pentru idee, promițând că vor face tot posibilul să o pună în practică, fiecare pe terenul său, bineînțeles. Desigur că acest schimb intercultural – care îmi miroase deja a succes de răsunet – va trebui să fie foarte bine pus la punct și anunțat cu mult timp înainte în toate detaliile.
MASĂ COPIOASĂ LA CASTELUL DE POVESTE
De la înălțimea platoului din fața Mănăstirii Artelor, Monica ne-a arătat, în valea întinsă, un castel ale cărui turle canelate dominau semețe peste clădirile orașului Valcover: “Proprietarul castelului este tatăl meu. Acolo vom merge acum!” – ne-a spus cu vădită mândrie, prietena noastră Monica. Ajunși la porțile castelului aveam să descoperim că era vorba de celebrul restaurant “El Alamo” (mesteacănul). Ideea numelui provine de la un mesteacăn falnic și bătrân care a trebuit să fie sacrificat pe motiv că arhitectul castelului nu a ținut cont de existența lui, trezindu-se că bloca intrarea (?!?). Proprietarul, Esteban Claver, a avut, însă, grijă să planteze altul care își arată deja ambiția de-a împunge cerul cât de curând… Ceea ce uimește vizitatorul este că această construcție nu are nimic în comun cu arhitectura tradițională spaniolă, ci seamănă mai degrabă cu castelele din lumea minunată și încântătoare a basmelor, dându-ți senzația că ar trebui să te întâlnești, la tot pasul, cu zâne, Ilene Cosânzene și Feți-Frumoși… Înconjurat de terase superbe, fiecare cu farmecul său original, de grădini înflorate, fântâni arteziene rupte, parcă, din poveștile copilăriei, de parcuri naturale, terenuri de joacă pentru copii, arbori fructiferi și ornamentali, castelul lui Esteban este unul dintre cele mai bune și mai renumite restaurante din Spania. În afară de baruri și crame, ingenios concepute și decorate, aici există 8 săli grandioase, cu capacități cuprinse între 100 și 400 de persoane. Din spusele Monicăi am înțeles că restaurantul EL ALAMO a găzduit 12 nunți deodată. Bucuria mea, pentru că am și găsit unde să-mi ospătez scriitorii și artiștii care vor veni la viitoarea manifestare culturală româno-catalană de la Mănăstirea Artelor. Esteban Claver m-a aprobat bucuros. Cât despre servicii… cred că aici lucrează cel mai bun colectiv de specialiști în restaurație din Spania, în majoritatea lor fiind “școliți” în restaurantul El Alamo, după gusturile și pretențiile proprietarului. Am fost primiți cu bucurie și căldură de tatăl Monicăi, Esteban Claver, care s-a declarat onorat de vizita noastră și, precum nenumăratele vedete care i-au calcat pragul, am fost rugați să semnăm în cartea de onoare a restaurantului, evident, la încheierea vizitei. Fără alte taclale, ne-a invitat la masă. Esteban nu s-a ridicat de la masa noastră decât să “măcelarească” un “jamon pata negra” (un fel de jambon de-al nostru, însă inegalabil de iberic). Ne îmbuibaserăm deja cu antreul bogat și divers, acompaniat din belșug, de cel mai bun vin al casei, când ospătarul nostru Joan Paes (mi-era și milă de el, săracul, că ne umplea mereu paharele, și se retrăgea într-un colț, luând poziția de drepți și neslăbindu-ne din privire), ne-a umplut masa cu specialitatea catalană de sezon: “Calçot con carne la brasa” (ceapă verde, coaptă pe grătar, acompaniată de un sos special, demențial de bun și carne și cârnați la grătar). Ba de miros, ba de frumusețea platourilor… așa plini cum eram ne-am dat la bunătăți și nu ne-am lăsat până nu le-am făcut praf… (doar oasele s-au mai ales de ele!).
Cafelele “îmbunătățite” cu licori digestive au fost îndelung cântate și descântate… Ne-am lăsat impresiile în Cartea de Onoare a restaurantului; Nenea i-a oferit prietenului nostru Esteban o carte cu autograful de rigoare și Diploma de Fidelitate a ziarului Curierul de Vâlcea și a profitat de întâlnire să culeagă material informativ pentru încă o carte…
Iurie DUTZĂ