DESPRE TRAGEDIILE TĂINUITE: REVENDICĂRI, VERIFICĂRI, RETROCEDĂRI

(Un reportaj despre mine însumi)

„– Se-aude, prin urbe, că ai mari necazuri”, mi-a şoptit la ureche un critic, om ce-mi părea onest, care credea despre meseria sa că nu poate fi exercitată, fără o anume  maliţie; practic – fără să te bucuri, cumva, de răul întâmplat altora. „– Aşa e!…”, atât am zis şi am retezat conversaţia, cum spunea Ioan Slavici la timpul său: „am curmat-o, ardeleneşte!…”.

Citind, însă, în numărul trecut, din re­vista „PATRIA” lui Agârbiceanu despre su­fe­rinţele pe care  le îndură „ultimul militar euro­pean în viaţă, erou din cel de Al Doilea Război Mondial” (alături de comandantul său: Majestatea Sa, Regele Mihai), – e în dis­cuţie, Generalul maior (r) Marin LUNGU, per­sonaj central şi al cunoscutului film al lui Dumitru Radu Popescu, „Prea mic pentru un război prea mare”, mi-am luat inima în dinţi. Deşi se-acreditează teoria că „tra­ge­diile sociale nu sunt iubite” – şi sunt nu­mite, printre acestea  revoluţiile – ba nici tra­gedia, ca  gen al artei Teatrului, eu con­si­der că a-ţi fixa,  în expresie, suferinţa, continuă, şi azi să aibă un efect  cathartic, că nu trebuie ascunsă, asemenea unei boli „ruşinoase”; şi că a tăcea nu este un act de eroism, ci o laşitate de neiertat.

Generalul maior (r) MARIN LUNGU şi-a cumpărat, prin anii ‘80, o casă, în str. Izvor, care a fost brutal demolată, pentru că în direcţia aceea s-a amplasat şi extins Edi­ficiul colosal al  Casei Poporului şi parcul cu acelaşi nume: Izvor, de astăzi. Generalul a primit, drept compensaţie, o altă locuinţă, cumpărată legal, în 1998, dar care, fiind revendicată de proprietar, a declanşat un „eveniment tragic”: eroul din cel de Al Doilea Război Mondial a fost evacuat, practic arun­­cat în stradă, în 2006. Drama a devenit şi mai adâncă, aproape greu de imaginat, când, după 6 ani, statul român refuză să-i înapoieze banii. Şansa sa rămâne că îl apără gratuit  faimosul avocat şi fost prim-ministru al României, ardeleanul Victor Ciorbea. „– Acest proces ne-a distrus să­nă­tatea, atât mie, cât şi familiei! Nu ştiu cât voi mai putea rezista acestui calvar, mai dificil pentru mine decât întregul Război!…”

Iată o expresie absolut uluitoare şi tra­gică. Cum m-au năvălit însă, pe mine în­sumi necazurile, suferinţele, calvarul , încât să socotesc anul 2011 drept cel mai dra­matic, din viaţă?… Mărturisesc că tendinţa mea a fost aceea de a tăinui pierderile, pe un front greu de văzut şi de perceput; şi înşeşi aparenţele „camuflau” totul: în 28 februarie, primarul Sorin Apostu m-a de­cla­rat „Senior al Clujului” (un fel de „Cetăţean de onoare”, din vremile primarilor precedenţi – plus două burse de studii, în Italia (Regio Veneto şi Roma), din partea  Uniunii Latine, permiţându-mi-se dreptul să filmez capodopere ale muzeelor şi Vaticanului.

Iată istoria tragediei familiei mele, în esenţă:

În 30 noiembrie 1984, chiar de Sf. An­drei, am primit o locuinţă veche, în str.  General Eremia Grigorescu, nr. 11  (fostă  Rakoczi), în urma a…  54 de audienţe, când Consiliul Local m-a votat, la o diferenţă de un vot, în urma ameninţării lui Ioachim Moga: „– Dacă nu votaţi familia scriitorului Zărnescu, care are, în două camere de bloc, în Mănăştur, şase suflete, vom vota familia unui muncitor – care are şapte suflete!…”.

Am aflat povestea „Casei Viola”  cu dificultăţi enorme, pe măsură ce o locuiam, de la vecini, care fie că tăinuiau istoria ei, fie că o uitaseră. Construită de arhitectul Cornelius VIOLA, pentru el însuşi în 1938 (coleg şi prieten cu Georges Cristinel – au­torul proiectului Catedralei Române, din Cluj, şi cu Kos Károly – autorul Bisericii Re­for­mate, de lângă Agronomie), Casa „VIOLA” a fost naţionalizată, în 1948; şi a de­venit, o foarte scurtă perioadă, grădiniţă şi creşă pentru copiii de ofiţeri, români şi so­vie­tici. Apoi, din 1958, e închiriată unor ar­tişti şi oameni de cultură: Otto Rappaport, fiu de rabin, orientându-se nu spre teologie, ci spre politica şi ideologia culturală, regizor al Operei Maghiare (între 1958-1965). Din 1965, e locuită de Alexandru Siemmberger, regizor şi director la Opera Română (pe amân­doi i-am cunoscut, în ISRAEL, în 1988, rugându-mă să le arăt fotografii cu Casa „Viola” – şi unde Otto Rappaport con­du­cea (şi) cotidianul „Az Ujsag”. Din 1975 e lo­cuită de un reprezentant al „culturii spor­tive”: celebrul Ştefan Kovacs, antrenor în mare vogă, pe-atunci, la „Ajax” Amsterdam (făcând deci naveta între Olanda şi Cluj). Începând cu 1978, casa a fost locuită de Ilie Balea, unul din reprezentanţii „Cercului de la Sibiu”,  compozitor şi regizor la Opera Română, care, în 1983, a rămas la Paris, încât eu am aflat de la fiica sa, Silvia Balea, redactor la revista „Echinox”, despre nenorocirile familiei sale, rămasă fără nici un mijloc de subzistenţă, încât dânsele (bunica, soţia – balerină şi fiica) făcuseră cerere de „reîntregire” a familiei, casa urmând, în curând, să rămână goală.

„– Această casă poate, iată, să re­pre­zinte şi pe un scriitor”, a spus colegilor mei, regretatul  Adrian Marino, în redacţia „TRI­BUNA”, noul meu vecin, invitat şi domnia sa la inaugurare, în 1 Decembrie 1984. Casa „Viola” trecuse, aşadar, la un om al culturii  scrise, al cuvântului; nu al scenei.

Şansă unică, pentru care şefii mei de atunci nu aveau să mă ierte, vreodată. Am locuit, aici, 28 de ani, şi o lună, mai mult decât toţi înaintaşii mei, la un loc, în spaţiile ei mi-am crescut băieţii şi fetele, mi-am scris cărţile şi peste o mie de articole şi, în cele două „grădini”, dinspre stradă şi spate, am de­venit, în vremi de criză şi final de epocă, „ţă­ran”, cultivând viţă de vie, fasole, spanac, flori, cireşi şi vişini (fiindcă nucii, caişii, merii, li­liacul alb şi trandafirii îi „moştenisem”). Aici am primit vizita unor oameni de seamă, scrii­tori, artişti, traducători străini, şi mi-am scris, publicat şi reeditat cele 19 volume!… Şi am întemeiat, după Revoluţia din De­cem­brie, Societatea culturală „Constantin Brâncuşi”.

*

După Revoluţia din Decembrie, expri­mându-mi dorinţa de a o cumpăra, am aflat la puţină vreme după ce mi s-a aprobat că această mostră de arhitectură, având forme stilistice, reprezentând „casa austriacă de parc”, nu poate fi „vândută”, întrucât face parte din „patrimoniul statului român”. Ne-am obişnuit greu cu stările de lucruri şi aproape că ne-am îmbolnăvit, obţinând, totuşi, promisiunea că nu vom fie evacuaţi, iar dl. prim-ministru BOC, primar pe atunci, mi-a prelungit contractul până în 2010.

Începuse o epocă infernală, când pe ecranele „televiziunilor libere” vedeam fa­milii întregi scoase, cu mobilă cu tot, în stradă, în chip barbar, aproape ca în Evul Mediu (cazurile: Octavian Paler – care, din această cauză, a şi murit; apoi, pianistul Dan Grigore, pictorul-acad. Sorin Dumitres­cu; actriţa Julieta Sziony, compozitorul şi cântăreţul Mihai Constantinescu, artiştii din atelierele din str. Pangratti etc…).

Fiind unul din luptătorii în Revoluţie (episodul Cluj, despre care am publicat şi un volum de 400 pagini, în trei ediţii, de repor­taje, fotografii, documente), făcând parte din grupul celor care au eliberat-o pe Dna Doina Cornea de sub paza poliţienească, din faţa casei sale, în seara zilei de 21 decembrie 1989,  mi s-a stabilit o reducere de chirie, şi o protecţie, oferită de două legi: a Recu­noştinţei (341) faţă de Revoluţie; şi a Chiriaşilor, din fostele case naţionalizate.

Se întâmplase, deja, un lucru straniu, „ascuns”, „persuasiv”: se aflase, se scurse­seră „informaţii”, prin funcţionari, că un nepot al arhitectului VIOLA, care nu a avut copii, a chemat Primăria Cluj în judecată, revendicând „Vila Viola”. Nimeni nu-l vedea, fiindcă o trimitea, probabil, printr-o „împuter­nicire”, pe „partenera” sa, cum era numită… L-am alertat pe dl. Boc că mă aflu în imposi­bilitatea de a mă informa (asupra şedinţelor tribunalului, corupţiei ş.a.) şi că jurisconsulţii Primăriei tac. „Oamenii mei, vă încredinţez, vor pregăti foarte bine apărarea”, mi-a răspuns d-sa.

În 10 ianuarie 2007 ne-am pomenit cu o echipă de executori şi de funcţionari, pentru punerea „în posesie” a celui care câştigase, pe căi nevăzute, ne-zărit nici acum la faţă, reprezentat de… „partenera” („împuter­ni­cita”) sa… Treceam de la o chirie de stat, la una particulară, de aproape 300 euro, pe lună!… Şi numai pentru 5 ani, până în 10 ianuarie 2012!… Emil Boc devenise prim-ministru al României; venise interimarul SORIN APOSTU, pe urmă, primar ales!… Printr-un document, semnat de o direcţie a Primăriei, mi se promitea o „altă casă-apartament”, „încât să nu fiţi evacuat cu scandal”, nici „filmat, de televiziuni private” etc. În fiecare lună, când plăteam chiria, eram întrebat, fără ocolişuri: „Când plecaţi?… Căci vrem să coborâm, şi noi, din bloc, şi să trăim în vilă!…”.

„Partenera” revendicatorului, fiind cer­ce­tător chimist şi aflând că sunt în termeni amiabili cu preşedintele nou ales al Aca­demiei, dl. Ionel Haiduc, a trebuit să se mai „tempereze”.

Din primele zile ale lui septembrie 2011, ea a început să aducă aproape zilnic, peste noi, posibili „cumpărători” ai Casei „Viola” şi zeci de „operatori-foto”, aparţinând firmelor de „imobiliare”, pentru a posta imagini şi un­ghiuri ale clădirii, pe  Internet ş.a. Pe 16 sep­tembrie, seara, tot astfel, în urma unei vizite inopinate şi violente, aducând „pre­tend­enţii” la cumpărare (bişniţari, patroni de taximetre, directori de întreprinderi, foste de stat, acum privatizate), soţia mea i-a reproşat noii proprietare că e doar „parteneră” (în română, în termeni latini şi slavi: „concubină”, „ibovnică”, iar nu „soţie” şi că ar trebui să se legitimizeze, prin vreun document. Că „soţul” nevăzut nu e fiu „al arhitectului Viola, ci un nepot „anonim”, apărut de „nicăieri” etc. Că „n-a bătătorit niciodată, cu picioarele sale de copil, aceste curţi!… Nu v-aţi anunţat! Ieşiţi!…”.

În dimineaţa zilei de 17 septembrie, Lucia a făcut un atac cerebral ischemic – „in­farct al creierului”. Întâlnindu-mă cu pri­marul Sorin Apostu, într-o festivitate inter­na­ţională a „Asociaţiei „Euro-Est Alternativ” (care a întrunit 98.000 de vizitatori, într-un concurs de cultură gastronomică, la „Polus” – Cluj-Napoca, fiind şi dl. Apostu în juriu,  şi chiar oferind d-sa premiile, concurenţilor din 16 ţări, m-a asigurat că actele Primăriei, pentru un nou apartament „sunt gata”. Fuse­sem atât de obsedat şi îngrozit, de pre­siu­nea timpului, încât îi scrisesem o scrisoare, chiar din Roma!…

Am trecut-o pe Lucia, din pricina complicaţiilor, prin 3 (trei) spitale, vizitând-o de două ori pe zi, în condiţiile „crizei” din sănătate; sau veghind-o şi dormind, acolo!… La alte ore, ale dimineţii, îl căutam şi aşteptam pe primarul Apostu, care se afla, mereu,  „pe teren!…”.

Pe 11 octombrie 2011, pierzând proba­bil, în taină, orice spijin al Partidului său, fiind prins în flagrant, Sorin Apostu a fost reţinut, apoi arestat preventiv, pentru 29 de zile; pe urmă „mutat”, supus unor „con­sul­taţii”, la Spitalul Penitenciarului Gherla!…

Precipitarea lucrurilor s-a desfăşurat, apoi, neoprit, haotic şi dramatic. Reven­di­ca­to­rul a primit şi alte grădini, inclusiv cele ale ve­cinilor, unde locuise, pictorul Petrus Fe­her, iar, acum, artişti cunoscuţi, cântăreţi de la Opera Maghiară: Agnes şi Ştefan Szei­bert. S-a trecut la o „chirie astronomică”, pri­vată (şi) asupra acestor „pământuri intra­vi­lane”, socotite de „negustorii” de azi ai imobiliarelor la fel de importante şi valoroase, precum casa.

Sub o teroare nemaipomenită şi ajutat de fiica noastră Anita, de la Paris, de Radu, care trăieşte la Bucureşti, Lucian şi Rica Laura, mi-am mutat lucrurile, mobila, biblio­teca – Lucia fiind în spital încă; devenind, la 62 de ani, din Cetăţean-senior al Clujului, ca în vremea studenţiei mele: un  flotant!… M-am mutat aşadar sub teroare, recu­nos­cută „oficial”, printr-o somaţie, expediată şi mie şi  Primăriei  – înainte de 10 ianuarie 2012, dată prin care mă apăra legea – în­ainte cu 60 de zile!… Revendicatorii au început să ne sune, încurcaţi, stupefiaţi!… Având relaţii, la Primărie, ştiau că nu pri­mi­sem nimic; iar în ciuda „dosarului de revolu­ţionar” şi a suferinţei Luciei, m-am desco­perit, pe Internet, ca „încă… sunt  neeli­gibil”! Imediat, a devenit primarul interimar tânărul avocat, de 29 de ani, Radu Moisin, originar gorjan, pe care l-am cunoscut la Ceremonialul „Revoluţiei Române”, din 21 Decembrie 2011.

Noii proprietari mă terorizaseră şi grăbiseră, însă, cu o minciună, cât cerul! Nu aveau să se mute, în „Vila Viola”, niciodată. Acolo, unde nu crescuse  şi nu copilărise şi nu cunoscuse sudoarea frunţii şi trudelor uitatului său unchi: arhitectul Cornelius Viola. Dimpotrivă, când am plătit chiria, din 24 noiembrie 2011, mi s-a spus, de către „parteneră” că această casă, fostă în patrimoniul cultural al Statului Român fusese, deja vândută, unui nou director, privatizat pe o întreprindere de confecţii. „Cu grădini, cu tot!…”. „Vor urma, în martie 2012, demolări de vechi garduri şi un extins şantier privat, al mai multor clădiri!…”

Precipitările tragice, aproape diabolice, ca după un „principiu al Dominoului”, au continuat, cumplit. În 11 noiembrie 2011, un oarecare trecător ministru de finanţe, a făcut „lobby”, la capitolul „reduceri şi tăieri”; şi a propus tăierea indemnizaţiilor luptătorilor în  Revoluţie, în proporţie de 66%, pe anul 2012. Un  interviu, de aproape o oră, des­pre evenimentele şi documentele, din „Re­voluţia Română” la Cluj, care a fost declarat „oraş-martir”, despre eroina Doina Cornea, Călin Nemeş, la postul de televiziune, pe întreg Ardealul: „TRANSILVANIA CHANEL” – A FOST SINGURA MEA MÂNGÂIERE, LA FINELE TRAGICULUI AN, PENTRU MINE, 2011! Am spus, am susţinut în presă, şi o repet: ca luptător cu merite deosebite, în Revoluţia Română, voi elogia, întot­dea­una, cuceririle ei colosale: prăbuşirea dictaturii şi a sistemului ei politic; drepturile fundamentale ale Omului, precum şi dreptul sacru de proprietate; însă preţul pentru mine şi familia mea a fost  prea mare!…

*

Mi-am amintit, ca unul care a scris (şi i s-a jucat, numai după  Revoluţie, în con­di­ţiile libertăţii) şi chiar şi în străinătate: o tra­gedie politică – „REGINA IOCASTA”, de un principiu umanist, antic. Cea mai tragică nefericire a unui om, sau familii, nu (mai) este, azi,  „lipsa pământului Patriei”; ţă­râ­na, „vatra” etc. Ci lipsa (pierderea) unei  CASE, în care ţi s-au născut şi ţi-ai crescut copiii; ai trudit şi ţi-ai făptuit viaţa şi lucrurile, cărţile, ideile; aceasta e o tragedie a zilelor noas­tre!… Revendicări, retrocedări, „reexa­mi­nări”, revizuiri, „verificări”, în taină, ale „dosarelor” (în cazul revoluţionarilor, aprobate de două comisii naţionale, formate din istorici, sociologi etc.; toate reexaminări „netransparente”, „ceţoase”, iscând enorme confuzii sociale şi politice, îmbogăţindu-i fraudulos, pe unii, spoliindu-i pe alţii; – ce îmi par a fi elementele unor conflicte, fără de sfârşit, născătoare de sărăcie, lipsă de fermitate şi grele avarii sociale; şi de proteste şi haos.

Mi-am amintit şi de o expresie stranie, teribilă şi tragică, aparţinând lui Iosif Visa­rio­novici Stalin, care a dat, fără să vrea, o „definiţie”  – „dreptului la… crimă”, în secolul XX. Întrebat fiind de un om de seamă, scrii­tor, dramaturg, poet, din „regiunea Naborno-Karabach”: „Excelenţă! Cu sfială vă-ntreb: de ce ni s-au înstrăinat pământurile, câm­piile noastre, casele copilăriei?… Să vă gândiţi şi la suferinţele noastre!… Care o fi prin­cipiul muncitoresc, internaţionalist?… Să-l ştim şi noi?!…”

Stalin i-a dat, brusc şi senin, un răspuns, socotit „mistic”, atunci, în 1925! Vorbind despre tragediile ascunse, tăcute, neinterpretabile şi inexorabile:

„– Să ţineţi minte! Singura problemă a omului este moartea!”.

Poetului i s-a părut o „sentinţă” filoso­fică, aparţinând unui om nebun, smintit, în vremuri nefericite şi nedemne pentru orice civilizaţie, mai ales pentru una creştină. Şi mi-am amintit, obsedant , şi mi-am închipuit: cât de mult, Doamne, trebuie să fi iubit arhi­tectul Cornelius Voila CASA sa, concepută, proiectată, construită, cu geniul şi sudoarea frunţii sale, asigurând şi un parc, nişte „grădini” – „aripilor” edificiului, balcoanelor şi „cur­belor” pereţilor, contopindu-se cu spa­ţiile verzi, din jur, spre a „respira”, ca o pa­săre, cu penajul avântat şi deschis. Şi cum un nepot oarecare, anonim (şi partenera sa) au înşelat judecători, oameni politici, insti­tu­ţii – că o vor „locui”, respectând, strict, regimul patrimoniului cultural şi artistic – acela de „vilă vieneză de parc” –  aparţinând României.

Cât am iubit eu însumi şi soţia şi copiii noştri această „dulce casă…!”. Şi cum a fost ea vândută, cu noi cu tot, nemairespec­tându-se nici o lege!… Şi cum nu a fost „locuită poetic”, cum ar fi spus filosofic Heidegger, „sfinţită”, prin trăire, în ea, nici măcar o singură  zi!… Şi m-am gândit şi la italienii şi emigraţia lor, uriaşă, din cauză că nu (mai) au încredere în propriile autorităţi. Şi la expresia mistică a lui Stalin: „singura problemă  – moartea!…”.

M-am dus la Catedrala Clujului şi am aprins o lumânare, cu pietatea şi devoţiu­nea, de care am fost în stare, rugându-mă cu toată fiinţa mea – îngenunchind şi rugându-mă în faţa  tragediei neştiute, nu numai a mea, care pândeşte, iată, până şi memoria nefericitului şi uitatului artist-arhitect Cornelius VIOLA, a cărui  operă este expusă, de-acum, tuturor vicisitudinilor şi intemperiilor noilor vremuri, proprietari şi comanditari…

Fie-i memoria ocrotită, în absenţa „vânzătorilor”, de Unul-Bunul Dum­nezeu!…