De la «columbaca» la postul de adjunct la «propagandă»

• în vârstă de 81 de ani, Ion Anghelescu îşi aduce aminte cum se muncea la liniile de tramvai din Bucureşti şi cum se distra tineretul anilor ’50
 

„La vârsta de 13 ani am fugit de-acasă, pentru că tatăl meu a fost un om sărac, agricultor, şi eram opt fraţi. Era viaţa foarte grea! Aveam doi fraţi mai mici decât mine care mergeau la şcoală, iar cei mari mergeau la muncă… Eu eram «omul vitelor», mergeam cu ele la câmp de dimineaţă devreme şi mă întorceam seara”, spune Ion Anghelescu, un vâlcean a cărui viaţă a început chiar la 13 ani, când a trăit o adevărată dramă pentru acea vârstă. Născut în comuna argeşeană Tigveni, la 31 mai 1932, Ion Anghelescu a înfruntat de mic greutăţile vieţii şi s-a autoeducat în spiritul legii şi al ordinii. A urmat cursurile Şcolii profesionale de Pielărie şi ale Şcolii de Ofiţeri a Ministerului Administraţiei şi Internelor.

Dar, să aflăm chiar de la eroul acestor întâmplări ce s-a petrecut exact în vara anului 1945. „ Aveam islaz comunal pentru păşune obştească şi eu mergeam în fiecare zi cu vitele, cu oile. Pe vremea aceea era o muscă, «columbaca» îi spuneau oamenii, care bâzâia pe la urechile animalelor şi acestea o luau la  goană kilometri întregi. Am căutat toate vitele şi le-am găsit, cu excepţia unei juninci, care a ajuns în lanul de porumb al unui cetăţean Diaconescu… Am găsit-o legată de-un cireş. Eu l-am rugat să îmi dea juninca, dar m-a bătut cu o nuia până mi-a făcut vergeturi pe spate. Mi-a spus să vin cu tata, să-mi dea juninca… Pe tata l-am iubit, deşi ne bătea pentru că făceam prostii, dar era sever şi corect. Nu făcea abuzuri, dar sărăcia l-a dus în situaţia de a ne bate destul de des. M-am dus şi i-am spus; era cu sora mea la sapă. A mers tata şi a discutat cu Diaconescu, iar apoi i-a spus acestuia să mă bată iarăşi. Eu m-am gândit atunci că a greşit tata când i-a zis unui străin să mă bată şi am plecat de acasă…. Am fugit în Bucureşti! Aveam pe mine nişte pantaloni scurţi şi o cămaşă ruptă. M-am urcat într-un tren de marfă la Curtea de Argeş, am călătorit o noapte întreagă, am ajuns în gara Băneasa, m-am dat jos şi am plecat hai-hui pe stradă. Trei zile prin Bucureşti am stat prin Gara de nord… Mai căram câte un bagaj să mai fac şi eu un bănuţ, îmi mai cumpăram câte ceva de mâncare. Ajunsesem să mă îmbolnăvesc, nu mă simţeam bine”, spune Anghelescu.

La muncă la liniile de tramvai

Paşii l-au dus pe Ion Anghelescu în zona Ferantari, unde se lucra la amenajarea liniilor de tramvai. Copilul de 13 ani, fugit de-acasă, a avut curaj să intre în vorbă cu muncitorii şi cu şeful de echipă. „Am întrebat pe unul mai bătrân de unde este şi unde doarme noaptea, unde mănâncă. M-a pus să îl întreb pe şeful de echipă, domnul Stoica. Acesta m-a trimis la muncă, alături de ceilalţi, şi mi-a spus să merg după program la el. Seara mi-a dat un tichet de carton galben, cu care călătoream cu tramvaiul oriunde în Bucureşti. Eram foarte bucuros! Am aflat că trebuia să merg până la abator şi apoi pe strada Lânăriei, la numărul 48, unde erau cantina şi dormitoarele. Pe baza tichetului dat de şeful de echipă Stoica m-au luat în evidenţă acolo, mi-au arătat unde să dorm, am făcut baie, am văzut cum se aprinde becul. Noi avem acasă lampă, nu era electricitate. Hainele mi le-au băgat într-o etuvă, un cuptor în care se făcea focul, iar în interior avea nişte cârlige. Hainele se coceau şi se distrugeau, astfel, paraziţii. A fost prima dată când am dormit pe-un pat curat!”, îşi aduce aminte Ion Anghelescu.

Prima chenzină, primele haine

Pentru munca prestată la liniile de tramvai, lucrătorii erau plătiţi la fiecare sfârșit de săptămână. „Cu prima mea chenzină mi-am cumpărat din piaţa de vechituri o pereche de pantaloni de fâş şi o bluză albastră. Lucram în fiecare zi, de luni până sâmbăta. Duminica eram liber şi mă plimbam prin oraş. La un moment dat, am văzut pe-un stâlp un afiş, pe care scria aşa: «Fabrica Mociorniţa face înscrieri pentru cursuri de calificare: cizmari, tăbăcari, croitor». M-am gândit atunci să învăţ o meserie. M-am dus la secretariatul şcolii, pe strada Verzişor, m-am prezentat şi mi-a spus că am nevoie de «biroul populaţiei», adică buletin de identitate, certificatul de absolvire a şapte clase şi o fişă medicală. Eu nu aveam actele. Nu voiam să se ştie de mine nimic acasă, dar m-am gândit să scriu la o învăţătoare a mea şi să o rog pe ea să se ocupe şi să îmi trimită actele. Îmi aduc aminte că «biroul populaţiei» se făcea pe baza unui portret vorbit, aşa erau vremurile atunci. Învăţătoarea s-a bucurat pentru mine, dar nu le-a spus nimic părinţilor despre mine. Mi-a făcut actele, le-am primit la Bucureşti şi m-am înscris la şcoală. Am dat examen de admitere la sfârşitul verii, iar cursurile începeau în septembrie. La data înce­perii cursurilor m-am prezentat neechipat cum trebuie”, spune Anghelescu.

Absolvent al şcolii de pielărie, a plecat în armată

Eroul acestor rânduri s-a bucurat enorm când a primit, la şcoala Fabricii Mociorniţa, primele două costume din viaţa sa. „Mi-au dat două rânduri de haine, adică cu două salopete de prac­tică şi două costume pentru stradă, cu numele şcolii pe ele… Eram îmbrăcat foarte bine! Am făcut primul trimestru la Bucureşti, iar între timp se înfiinţase şi la Râmnicu Vâlcea o şcoală profesională. Când ni s-a dat vacanţa de Crăciun, am venit acasă… Am fost un fel de bibelou pentru părinţii şi fraţii mei, care se purtau cu mine foarte bine. Fratele meu cel mare, care fusese la Bucureşti şi plecase în armată, a venit acasă şi intrase gestio­nar la cooperativa de consum. Mi-a spus să mă transfer la Vâlcea, la şcoala pro­fesională de pielărie. M-am gândit bine şi am făcut cerere la Ministerul Industriei Uşoare, care  mi-a fost aprobată. Am făcut trei ani de zile şcoala profesională şi am lucrat până în 1952 la «11 Iunie»,  când am plecat în armată”, îşi aduce aminte Ion Anghelescu.

Când l-au înmormântat ruşii pe Stalin…

Recrutul Anghelescu a fost repartizat, pentru cei doi ani de serviciu militar obligatoriu, la Regimentul de artilerie de la Bacău. Îşi aduce aminte de-o întâmplare amuzantă: „Era blocada din Cuba, murise Stalin… Când l-au înmormântat ruşii pe Stalin era ordin, când sunau sirenele, să stai pe loc, nemişcat. M-a prins momentul la drapel, în unitate, şi am stat jos, iar când a încetat sirena mi-am reluat poziţia. M-am gândit eu că toţi vor sta nemişcaţi şi nu are cine să mă vadă”. Fiind un soldat disciplinat, Ion Anghelescu a ajuns la gradul de sergent. „Când am venit din armată, locţiitorul politic mi-a făcut o scrisoare către «11 Iunie» şi către raionul Uniunii Tineretului Muncitoresc, o organizaţie serioasă şi respectată atunci, care avea grijă de cei de vârsta mea. Nu m-am mai încadrat în fabrică, ci m-am prezentat la UTM, unde am găsit pe unul Tudor, secretar pe probleme de propagandă. M-a pus să fac o autobiografie, mi-a completat o fişă şi m-a chemat a doua zi la «regiunea UTM», la secretarul Mănescu. La regiune, la Piteşti, Mănescu mi-a pus câteva întrebări şi m-a trimis la raion, la Vâlcea, să devin adjunct la «propagandă». Ce făceam atunci erau chestiuni sănătoase şi serioase, ulterior lucrurile s-au deformat. Lângă sediul actual al Romtelecom, în centrul Râmnicului, aveam o gazetă de perete şi îi puneam acolo pe cei indisciplinaţi”, mai spune Anghelescu.

Joia şi sâmbăta, zile de distracţie

În anii ’50, tineretul Râmnicului avea două seri pe săptămână pentru distrac­ţie: joia tineretului şi balul de sâmbăta. „Aveam clubul fabricii, iar şcoala profe­sională avea sală de dans. Joia tineretului avea loc în zona unde este parcul Mircea cel Bătrân, unde era o clădire mare a fostului patron al fabricii Simian. Acolo veneau muzicanţii din fa­brică şi cântau. În acei ani, când a vorbit la Naţiunile Unite noul preşedinte al Rusiei, Nikita Hrusciov, s-a auzit la toate radiourile din România: «Armata pe pozi­ţii de luptă!». Noi eram în subordinea ruşilor, erau trupe sovietice în România, iar consilierii lor ne controlau”, mai spune Ion Anghelescu.