Curajul de-a te întoarce din paradis


Pompiliu Manea, Emil Racoviţă şi urmaşii lui. Spre Polul Sud, Editura Mediamira, 2014 Prof. univ. dr. ing. Pompiliu Manea este unul dintre acei rari călători generoşi care nu cutreieră lumea doar pentru sine, ci şi pentru semenii lor. Dovadă stau impresionantele recolte de consemnări pe care le produc aceste experienţe personale, a căror documentare este mai degrabă a unui enciclopedist decât a unui turist. Specialist în domeniu, autorul şi-ar putea breveta cărţile ca pe o adevărată tehnică medicală pentru cititorii cu handicap, lipsiţi de mijloacele necesare umblatului prin lume. Un asemenea exemplu recent este şi volumul Emil Racoviţă şi urmaşii lui. Spre Polul Sud (Editura Mediamira, Cluj-Napoca, 2014), o carte numai bună de păstrat pentru a fi citită la vară, pe caniculă. Că vorba lui Gheorghe Dinică: „Domnişoară, ce mână rece aveţi, am să v-o cer împrumut la vară ca să-mi răciţi şi mie şpriţul.”
Întreprinsă pe urmele memorabilei expediţii din 1897-1899 a vasului Belgica şi ale marelui nostru savant, fondator al ştiinţei biospeologiei, călătoria al cărei rod a fost volumul de faţă a fost menită să desăvârșească ocolul lumii realizat de autor în decembrie 2010 – mai 2011 (Phileas Fogg l-a terminat în doar 80 de zile, dar ăla se grăbea să nu piardă pariul cu membrii clubului) şi descris apoi cu lux de amănunte în Peregrin pe cinci continente (Editura Mediamira, 2011), jurnal la a cărui lansare la Casa Titulescu am avut prilejul să fiu prezent. De pomenit şi faptul că iniţiativa ca un grup de şase exploratori clujeni să plece în Antarctica în iarna 2010-2011 i-a aparţinut prof. univ. Pepi Viehmann, nimeni altul decât asistentul lui Racoviţă şi continuatorul cercetărilor sale publicate în peste 60 de volume.
Oricât de criofob mă ştiu, jurnalul acestui voiaj în ţara pinguinilor mi-a captat atenţia chiar mai abitir decît întîlnirile autorului cu celelalte continente. Căci, nu zic, or fi gemînd ele de tentaţii Singapore, Siamul, China sau chiar Roma, dar pretutindeni tot oameni întîlneşti, nu ca în Antarctica, unde este deja o altă planetă. Totuşi, nimic din ce am citit acolo nu poate întrece în spectaculozitate versiunea povestită prin viu grai de exploratorul însuşi, mai ales dacă ai şansa s-o auzi sub formă de comentariu la vreo proiecţie. Fiindcă doar atunci, văzându-l în carne şi oase pe bravul şi stenicul voiajor, ajungi să realizezi ce momâie a făcut din tine sedentarismul şi îţi zici înciudat: „Uite, dom’le, ce curaj a avut, ăsta da bărbat!… Fiindcă după ce te-ai văzut ajuns acolo-n paradis, îţi dai seama ce curaj îţi trebuie să te mai întorci în haznaua asta?”