Cultul sfinţilor în biserică


Chesarie_Gheorghescu1. Alături de atributul eternităţii, al atotştiinţei, al înţelepciunii infinite, al libertăţii absolute, al bunătăţii nemărginite, al dreptăţii supreme, al omniprezenţei, al neschimbabilităţii etc. – toate înţelese în sens absolut şi apofatic, din revelaţia divină constatăm că noţiunea de sfinţenie este şi ea o însuşire superlativă care aparţine, în chip esenţial, numai lui Dumnezeu, „Cel ce întru cele de sus locuieşte pe veci; Cel-Preaînalt care se odihneşte întru sfinţi; Cel ce dă răbdare celor cu inimă slabă şi viaţă le dă celor cu inima zdrobită” (Isaia 57, 15). Sau cum luăm cunoştinţă chiar din cuvintele Domnului când spune: „Eu sunt Domnul Dumnezeu vostru; voi vă veţi sfinţi, şi sfinţi veţi fi, fiindcă sfânt sunt Eu, Domnul, Dumnezeul vostru…, Cel ce v-am scos pe voi din ţara Egiptului ca să vă fiu vouă Dumnezeu; fiţi (şi) voi sfinţi, pentru că sfânt sunt Eu, Domnul” (Levitic 11, 44-46).

Termenii de kadosh, agios, sacer, sanctus, presupun actul dependenţei şi al ataşamentului nostru faţă de Dumnezeu: o alegere, o punere deoparte în slujba Divinităţii (Ieşire 19, 5-6). Creatura lui Dumnezeu, fiinţa umană, deţine şi ea sfinţenia şi participă la ea, dar într-un mod derivat: prin har; fiinţa umană nu se bucură de sfinţenie prin virtutea propriei sale naturi, ci doar prin participare la sfinţenia divină (Ieşire 2, 5; Ioan 17, 11-19).

Omul creştin, ajuns o dată la această participare a sfinţeniei prin har, are menirea să intervină şi el pentru sfinţirea semenilor săi, fie prin exemplul vieţii sale, fie prin rugăciunea sa pentru alţii. În Sfânta Scriptură, cartea lui Iov este în primul rând cea care ne vorbeşte despre intervenţia oamenilor sfinţi pentru semenii lor: „Robul meu Iov să se roage pentru voi; din dragoste pentru el, voi fi îngăduitor ca să nu mă port cu voi după nepriceperea voastră, întrucât n-aţi vorbit despre Mine aşa de drept cum a vorbit robul meu Iov” (42, 8). În aceeaşi carte (Iov) este menţionat de asemenea ajutorul dat de îngeri pentru obţinerea ştiinţei necesare (5, 1) şi al sprijinului haric din partea lui Dumnezeu: „…Atunci s-a aflat un înger lângă el, un mijlocitor între vii, care să-i arate omului calea datoriei…”.

În Sfânta Evanghelie, Moise şi Ilie îl înconjoară pe Iisus în timpul schimbării la faţă (Luca 9, 30-31), iar Domnul spune că „dacă-mi slujeşte cineva, să-mi urmeze şi unde sunt Eu acolo va fi şi slujitorul Meu. Dacă-mi slujeşte cineva, Tatăl Meu îl va cinsti” (Ioan 12, 26).

2. Apologeţii creştini din primele secole, relevând teologia paulină referitoare la cultul şi unitatea sfinţilor cu Hristos, prezintă, în mod concret şi explicit, acele mărturii caracteristice ale cultului sfinţilor: „Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună” (1 Cor. 12, 26).

Biserica lui Hristos Mântuitorul este prezentă pe pământ şi în cer. „Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu pe cei adormiţi întru Hristos îi va (învia) şi îi va aduce împreună cu El” (1 Tes. 4, 14). Interpreţii Sfintei Scripturi afirmă că întreaga epistolă către Evrei este întrepătrunsă de învăţătura comuniunii Sfinţilor: „Îngerii oare nu sunt duhuri slujitoare, trimişi ca să slujească celor ce vor fi moştenitorii mântuirii?”… Pentru că şi cel ce sfinţeşte şi cei care sunt sfinţiţi dintr-unul sunt toţi. De aceea nu se ruşinează să-i numească pe ei fraţi, zicând: „Vesti-voi fraţilor Mei numele Tău, în mijlocul adunării îţi voi cânta laudă…”, sau: „Iată Eu şi pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu” (Evrei 1, 14; 2, 11-13). În altă parte, fiind convins de însemnătatea participării celor drepţi la sfinţenie, prin har, Apostolul Pavel îi îndeamnă pe cititorii săi: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi le urmaţi credinţa” (Evrei 13, 7). De fapt, aşa cum ştim, şi ultima carte din Noul Testament, Apocalipsa, ne arată că Sfinţii Martiri din Biserica triumfătoare intervin (mijlocesc), prin rugăciunile lor, pentru noi cei din Biserica slujitoare şi pentru lume în general, înaintea scaunului lui Dumnezeu şi în faţa Mielului: „Aceşti (martiri) sunt care nu s-au întinat cu femei, căci sunt feciorelnici. Aceştia sunt care merg după Miel, oriunde se va duce. Aceştia au fost răscumpăraţi dintre oameni, pârgă lui Dumnezeu şi Mielului. Iar în gura lor nu s-a aflat minciună, fiindcă sunt fără prihană… Odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei” (Apoc. 14, 4, 13).

Tradiţia Cultului Sfinţilor s-a transmis de la Sfinţii Apostoli şi se menţine în Biserică. Una din cele mai vechi dovezi creştine despre cultul sfinţilor este Martyrium Polycarpi, compus pe la anul 156, în care este prezentat cultul Sfântului Policarp de Smirna şi chemarea Bisericii adresată creştinilor de a-l venera şi imita pe acest bărbat apostolic. De fapt, venerarea sfinţilor a luat naştere o dată cu aniversarea morţii lor pentru Hristos, Dies natalis, ziua naşterii lor spirituale pentru viaţa veşnică. Sfinţii însă continuă să rămână prezenţi şi în Biserica Slujitoare, prin comuniunea lor cu Hristos şi cu oamenii din lumea de faţă. În timpul Sfântului Ciprian de Cartagina (200-258), în Africa, Biserica avea prezentă în viaţa ei conştiinţa importanţei mijlocirii sfinţilor martiri în faţa lui Dumnezeu pentru lume. Inscripţiile de pe mormintele martirilor din primele secole şi în deosebi cele din catacombe ne vorbesc, în mod direct, despre cultul sfinţilor din timpul persecuţiilor. Potrivit acestor inscripţii, martirii sunt avocaţii creştinilor, aşa cum îi numeşte Fericitul Augustin. După Origen, un martir este un „izvor de har” (de energie divină) pentru toţi credincioşii. Tot Origen aduce un argument fundamental în confirmarea venerării sfinţilor: „Rugăciunea celor de pe pământ şi a celor din ceruri, spune el, este una şi nedespărţită, deoarece sufletele celor decedaţi, ale îngerilor şi ale oamenilor credincioşi prezenţi în lumea de faţă, iau parte împreună la oficierea actului liturgic. Cei care sunt în cer vin în ajutorul credincioşilor din lume prin rugăciunea lor, pentru că iconomia mântuirii este îndreptată asupra unui singur trup duhovnicesc, în care circulă o singură viaţă. De aceea noi facem parte din comuniunea sfinţilor (sanctorum socios) şi prin această comuniune cu ei suntem în acelaşi timp în comuniune cu Preasfânta Treime” (P.G. 12, 437, 979). Biserica triumfătoare a sfinţilor o susţine pe cea slujitoare de pe pământ, iar sfinţii, prin dragostea lor faţă de oameni, devin ajutători şi tămăduitori ai neputinţelor noastre.

În ajunul suferinţelor şi al morţii sale pentru Hristos, care avea să aibă loc la Roma, Sfântul Ignatie episcopul Antiohiei (†107-108) mărturiseşte: „Abia acum încep eu să fiu un adevărat ucenic al lui Hristos…; să nu mă împiedicaţi de a mă naşte la viaţa cea adevărată…”. Iar pentru Sfântul Policarp „cătuşele prea cinstite ale martirilor sunt diademele aleşilor lui Dumnezeu”. Deşi trupurile sfinţilor sunt străpunse de sabie, sufletele lor n-au fost niciodată abătute de la dragostea lui Dumnezeu. Astfel, Biserica Ortodoxă, preţuind prezenţa şi intervenţia sfinţilor în viaţa ei, se adresează (se roagă) lui Dumnezeu şi îi venerează pe sfinţi cu laude ca acestea: Mărire Ţie Hristoase Dumnezeule, lauda Apostolilor şi bucuria mucenicilor; laudă şi cinstire vouă tuturor cuvioşilor bărbaţi şi cuvioaselor sfinte femei, care bine v-aţi nevoit, în această lume, şi v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului-Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre şi să reverse în continuare har şi binecuvântări în viaţa Bisericii şi a poporului român.