Colţul liric

Colţul liric – rubrica noastră săptămânală de joia, din pagina a 4-a – s-a născut din dorinţa cititorilor iubitori de frumos şi poezie. Ea se adresează, indiferent de vârstă şi statut, tuturor celor ce pot răspunde cu o metaforă la butoniera unui vers. Chiar şi într-un cotidian (poate cu atât mai mult!) versurile publicate intră într-un duet firesc cu cititorul dornic, din când în când, să-şi bucure sufletul cu o adiere de frumos.

Când o să-i cadă dinţii ticăloşiei mele voi fi izbăvit,

graffitti vor prinde sudoare, vor umezi frica de El.

Am scăpat din mână cârma visului,

sangvină, dragostea pentru fiica ce pândind nevăzutul, coace tristeţe.

Stau într-o catedrală de carne, n-aş mai sta, în ce-a fost ea odată.
Plin de cicatrici mi-e scrisul ce şi-a uitat ţepi pe trupul femeii

prind realitatea din zbor tămăduind cordul inimii.

Sunt prea laş să-mi tai venele, să le umplu cu apă de mare.

Nu mai ştiu aproape nimic de când eram copil,

de colivia cu apă din cer plimbată în amurg cu mândreţe.

Nu mi se cuvine nimic: nu învins, nici învingător.

În mâini nu încape încă întunericul

reclădesc cu ele până se dilată pupilele fricii,

respir cum muşchiul după ploaie, sunt animalul de pradă al păcatelor.

N-am plantat nici un pom, dar am fost în Triunghiul Bermudelor

e-mailul meu poartă inutile tandreţi din alte lumi.

Sunt tot mai rar bun, nici sfârşitul lumii nu mă mai înspăimântă

fiica a prins puf trist, puţin amar, dar mai mult dulce.

Viena o soarbe, îi mănâncă din palme.

Are manuscrise mai subţiri ca lamele firii.

Întors pe dos m-am născut , însoţit de-o fată morgană.

Timpul îmi rarefiază pielea şi ce aer lăptos avea la început.

Când scriu, mâinile nu mai îmbătrânesc, poate aşa a creat Domnul lumea.

Sunt mai singur decât crusta singurătăţii

carnea de om e mai grea ca orice carne, aud,

dezleagă-te de carne, nu de os.

Învăţ încă să merg,

să respir cum aş respira într-o scorbură sau într-un felinar.

Transpirând că, odată, îmi va ieşi sufletul,

şi nu o să poată  fi cântărit.

GEORGE V. PRECUP,  poet. S-a născut în 1954, la Borsec, judeţul Harghita. Licenţă şi master în istorie – antropologie la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. În prezent este  inspector (drepturi de autor) la ADPFR – România. Membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sibiu, din anul 2002. A publicat volumele de versuri Emiratele visului (debut, Editura Euphorion, Sibiu, 1992), Răul în sâm­bure (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997), Luntre pe ape (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2000), Măduva nopţii (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2002), Într-o limbă uitată de Dumnezeu (Editura Vinea, Bucureşti, 2007); Dolor sau jupuind îndoiala (Ed. Vinea, Bucureşti, 2010; ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, la Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2012); Cu praful pe buze (Editura InfoMol­dova, Iași, 2012, Antologie de autor). Pre­miul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Sibiu – pentru volumul Într-o limbă uitată de Dum­ne­zeu. George V. Precup aduce prin versul său fiorul unei poezii noi. El este stăpânit de o neliniște metafizică, inspirația fecundează talentul, creând o poezie inedită: „Când scriu, mâinile nu mai îmbătrânesc, poate aşa a creat Domnul lumea./ Sunt mai singur decât crusta singurătăţii/ carnea de om e mai grea ca orice carne, aud…” Este un inovator de forme noi, poezia sa înseamnă un capitol distinct în evoluția liricii românești.