Colţul liric

Colţul liric – rubrica noastră săptămânală de joia, s-a născut din dorinţa cititorilor iubitori de frumos şi poezie. Ea se adresează, indiferent de vârstă şi statut, tuturor celor ce pot răspunde cu o metaforă la butoniera unui vers. Chiar şi într-un cotidian (poate cu atât mai mult!) versurile publicate intră într-un duet firesc cu cititorul dornic, din când în când, să-şi bucure sufletul cu o adiere de frumos.

Veronica Maria Florescu

Lacrima toamnei

Am invitat o toamnă târzie

ca lăcrima însingurată, pustie

să ne plimbăm printre culori,

printre tăceri, printre toate

ce nu mai sunt şi le-am iubit…

Ne-am plimbat mult, foarte mult

şi fără să-mi dau seama

încet, încet m-am depărtat…

Intrasem în iarnă!

Toamna rămăsese în urmă, departe,

aproape că n-o mai zăream

şi tot înaintând, simţeam

că rătăcesc drumul spre casă…

Prea singură printre copacii goi!

Se însera ecoul părerii de rău…

şi-n sufletul meu, în sufletul meu…

lacrima veche a toamnei încă plângea.

VERONICA MARIA FLORESCU, Înflorind cuvinte:Antropomorfismul liric profesat de poetă ţi-aduce aminte de arborescentele danseuses ale lui Derain sau Matisse, în ale căror trupuri regnurile erau convocate ca într-o enciclopedie a ştiinţelor naturale: „Ziua tristă şi mohorâtă / îşi împrăştie nostalgia / peste întregul ei imperiu / vegetal, animal, sufletesc / nici păsările-n ram nu ciripesc”, pădurea „încărunţeşte”, frunzele-s „păsări neştiute”. Fără îndoială, în jungla urbanismului din ziua de azi când mai vezi peisagii doar prin muzeele de artă ori pe la câte un vernisaj, mulţi vor găsi desuet să mai cânţi virgilian „miracolul naturii, nuntirea primăverii”, elementele. Dar tocmai în această opţiune de modă veche pentru o ambianţă naturală (eglogă = „alegere”) stă de fapt tot farmecul. Şi la drept vorbind, ce altă cutie de rezonanţă mai bună pentru asemenea confesiuni şi solilocvii dacă nu una de fabricaţie romantică? Totuşi, în energiile mediului poeta nu-şi caută doar o tovărăşie pasivă, ci şi un remediu regenerator după procedeul expresioniştilor. Elegiacele ei „însingurări prin sălcii” sunt în bună măsură un echivalent al naturismului pictural exersat în urmă cu un veac de un Otto Müller sau Ernst Kirchner, ale căror nuduri în aer liber corespund iconografic, în definitiv, cu intimismul paginilor de faţă şi cu motivul paradisului pierdut al tinereţii. Pentru Veronica Maria Florescu, mai presus de demersul estetic propriu-zis, versuirea funcţionează în mod categoric ca un exerciţiu terapeutic conservativ, precum ambologerul Gerovital de altădată al doamnei Aslan. De altfel, autoarea, cultivând Flori de tăcere (2008) sau, dimpotrivă, Înflorind cuvinte ca acum, pare chiar să fi fost predestinată unei opere de atare factură dacă ar fi să cochetăm cu perfecta concordanţă a patronimului dumisale, adevărat caz de nomen est omen. Brodată şi ea la acelaşi gherghef al lirei, erotica – uneori prea îndeaproape eminesciană – este aceea castă şi expectativă a Penelopei: „La pânza albă de-aşteptări / eu ţes de multă vreme / tu m-ai pierdut prin căutări / şi-un gând nebun se teme // La pânza zilelor de ieri / a-ncărunţit răbdarea / ţesând cu lungile tăceri / nerenunţarea”. Şi oare nu este acesta însuşi rostul operei literare? Paingul trece, pânza rămâne.

Emil Lungeanu

Alte volume publicate (poeme) de Veronica Maria Florescu: Flori de tăcere, Vecernii sângerii, Izvoarele aşteptării.