Colţul liric


Colţul liric – rubrica noastră săptămânală de joia, din pagina a 4-a – s-a născut din dorinţa cititorilor iubitori de frumos şi poezie. Ea se adresează, indiferent de vârstă şi statut, tuturor celor ce pot răspunde cu o metaforă la butoniera unui vers. Chiar şi într-un cotidian (poate cu atât mai mult!) versurile publicate intră într-un duet firesc cu cititorul dornic, din când în când, să-şi bucure sufletul cu o adiere de frumos.

 

Răzvan Ioniţescu-Gorj

Călător prin anotimpuri…

 

Călător prin anotimpuri,

Cercetaş de-al vieţii zbor

Dibuind zădărnicia lacrimilor din amor

Ajuns azi, la polul rece

Al figurilor de stil

După ce trecut-am puntea

Clipelor cu al lor suspin

Mă întreb şi-apoi îmi trece:

Ce e dor şi ce-i venin…

Iar de-mi vine mult, puţin,

Gândul cu miros creştin

Cu măsura-i preschimbată,

De-mi stă strâmt ori din bucată,

De mă prinde cer senin

Între lacrimi şi destin,

Ori de tac, ori de mă-nchin

Doamne, nu mai ştiu ce-mi vine

De mi-e rău, ori de mi-e bine…

De e limpede izvorul

Cum m-i cugetul-feciorul

În gura pământului,

În plămada vântului,

Ori de-mi joacă feste, sluta,

Bătăioasă-n piept, avuta,

De m-aruncă cât încolo

Când de drag îmi cade fata

Cea isteaţă şi deprinsă

Cu a dragostei fiinţă…

Cântul ea de mi-l alină

Cu al său corn pitit în vină

De-mi împunge-a mea ocheadă

C-un sărut împărătesc

Săvârşind astfel păcatul

Cel uman, nepământesc.

Iute dau fuguţa-n suflet

Şi văd scris: „Cât te iubesc!”

Eu o cred. Nu mă trişează

Fiindcă-n şoaptă-un necuvânt

Mi-a-mplântat ea, sărăcuţa… Cuvântând:

„Te iubesc!”, ş-apoi zâmbind

Dând să plec afurisita:

„Nu fi trist şi supărat

E un joc… Şi ne-am jucat.”

…Şi-am rămas cu ea în gând.

Eu nu ştiu ce să mai cred

Ramul, cum am să-l petrec

Codrii, cum o să mă certe,

Stelele de-or să mă ierte…

De mă-doi şi n-o fi drept,

Doamne, scuipă-mi foc în piept!

De mă-ndoi şi o fi bine

Doamne, toarnă-mi fericire

Câte-un kil de zi să-mi dai,

Câte-un gram şi n-o fi bai,

Dar întoarce-al ei glăscior

Să-l aud iar în pridvor

Să îmi scânteieze viaţa

Noaptea-n vis şi dimineaţa,

Goana-aceasta, inimioara,

S-o azvârle, călătoare,

Ea, nebuna…

 

RĂZVAN IONIŢESCU-GORJ, poet. S-a născut pe 22 august 1976, în oraşul Târgu Cărbuneşti, judeţul Gorj. A făcut şcoala generală şi liceul la Râmnicu Vâlcea. A urmat cursurile Facultăţii de Medicină din Craiova, având două specializări: medicină internă şi reumatologie, pe care le-a făcut în Bucureşti. Din martie 2013, şi-a luat primariatul în medicină internă şi este medic specialist în reumatologie. Din 2010, este doctor în medicină în Sclerodermie sistemică, cu tematică reumatologică. Mai are competenţe în ecografie generală, capilaroscopie, osteodensitometrie şi sexologie.

Poetul Răzvan Ioniţescu-Gorj a publicat trei volume de poezie sub titlul  „Tratat despre psiho-stomie sau disecţii cu un bisturiu aprins”: Volumul I – Prima toamnă (1995-1996); Volumul II – Decepţia curiozităţii (1997-1998) şi Volumul III – Drum în cer (2004-2008). Are în pregătire un al patrulea volum de poezii şi un volum de proză.

În prefaţa primului volum de versuri, Prima toamnă, sub titlul „Paşii poetului spre desăvârşirea sinelui”, MARIAN CRIŞ notează: „Este o bucurie pentru mine de a descoperi, în urma lecturii cărţii de versuri „Tratat despre psiho-stomie sau disecţii cu un bisturiu aprins” (Volumul I: Prima toamnă… 1995-1996, Editura Arvin Press, Bucureşti, 2008), un poet autentic, un coleg care nu s-a grăbit să se înregimenteze în noile curente – fragmentariştii şi utilitariştii – şi să bată la uşile editurilor pentru a fi publicat sau să intre în graţiile vreunui critic, formator de şcoală pe malurile noastre dâmboviţene, pentru a-şi cuceri gloria efemeră a zilei. El a stat deoparte şi a trudit, avându-i drept profesori pe Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Ştefan Augustin Doinaş şi toată literatura de sorginte germanică. Pe această linie se înscrie poetul Răzvan Ioniţescu-Gorj, care are o trilogie poetică intitulată Tratat de psiho-stomie sau Disecţii cu un bisturiu aprins. Ne vom ocupa de prima carte a acestei trilogii, Prima toamnă, care reprezintă şi debutul său editorial, şi în care regăsim versuri scrise între anii 1995-1996. Concepută în registre diverse, când fruste, când largi, abordând pastelul, balada, elegiile, poemele în căutarea definirii limbajului, cartea este nu a unui debutant, ci a unui poet deja format, care ştie să jongleze cu metaforele, care are o ironie subliminală, care se caută, şi ne face părtaşi la aceasta, urmând paşii îndră­gos­tirii de poezie. Răzvan Ioniţescu-Gorj porneşte de la frumuseţea pastelurilor, în stil blagian, – Toamna, Decem­bre, Călător prin anotimpuri – pentru a păşi în poezia limbajului întâlnită la Nichita Stănescu. Aceste experienţe poetice autorul le foloseşte pentru căutarea sinelui poetic. Răzvan Ioniţescu-Gorj nu scrie o poezie a biografis­mu­lui, a faptului divers, ci una a legăturii profunde dintre fiinţă şi Divinitate, dintre noi, cei aflaţi – după cum spunea Eliade în spaţiul profan – şi spaţiul sacru, al aerului tare şi al determinării fiinţei în Uni­versul de necuprins. Acum, într-o perioadă când majorita­tea poeţilor se gândeşte la diurnul clipei, Răzvan Ioni­ţescu-Gorj îi dedică colii albe de hârtie, cea care suportă şi bune şi rele, o elegie: „Penelul se înclină mereu asupra ta;/ Te-a întinat chiar acum!/ Priveşte cum ochii de jăratic/ Cucernic îi adăposteşte din nou în umbra ta./ Nu spui nimic; De parcă nefiinţa ta bleagă i s-ar datora lui?/ Prostuţo! Permiţi tuturor să nască, să crească/ Cuvinte în Tinele tău./ Eşti un rob… Coală albă, comună şi ieftină!/ Să ştii… Eu ştiu povestea ta;/ Abandonată în lumea noastră rece, îţi e frig./ De aceea în fiecare rid ce îţi apare/ Tu crezi că-i dulcea alinare/ Ce o visezi în taină de vremuri seculare./ Aş… Te-am necăjit suficient./ Dar vreau să înţelegi că în lumea aceasta veche/ Noi… Timpul îl petrecem împreună;/ Eşti singura mea prietenă şi cea mai bună!/ Hai, crede-mă!/ N-o să te înşel tocmai pe tine, Coală, pătată, comună şi ieftină…//” Versuri foarte frumoase, de o muzicalitate interioară aparte, care ne relevă un poet de o sensibilitate şi putere de pătrundere şi de stăpânire a verbului greu de întâlnit astăzi, când prozaismul a invadat discursul poetic. Asemenea mostre pot fi găsite în acest volum la tot pasul. Însă, poezia care dă tonul drumului pe care îl are de urmat autorul este Grota umanităţii, care pentru complexitatea mesajului îmi permit s-o redau în întregime. „Unică, sfinţită şi umilă / Desăvârşită, calmă şi senilă, / Asemenea unui mac în câmpul de urzici / Cu capu-n nori, cu ochii mici, / Umanitatea plină de pitici / Se rătăceşte-n unchiul Univers, / Atât de rece şi divers / Se regăseşte-n ghilimele / Şi în vreun vers / Conglomerat de feţe mărăcine / Înconjurate vesel de fosile. / Poetă a timpului mârşav, / Părinte al ghiozdanelor de praf, / Soprană a ţigăilor din vie / Atât de amuzantă-n  gălăgie, / Roteşte-n Haos umbra spre mărire. / Eu martor voi rămâne peste timpuri / Şi impozant şi rânced / Şi contagios şi consternat / Voi defrişa, voi dezarma / Întreaga goliciune din fiinţa mea. / Aşa cum e obeză, vanitoasă… / Îmi place ori nu, e magna somptuoasă / Mă-nfrupt din ea şi în braţe-i am să mor / Doar astfel am să-mi scap Pământul… de amor! / În toate acestea imnul îmi zidesc / Spre prigonirea proprie mă aflu / Vasal al jinduirilor comune / Purtând o luptă surdă într-o lume. / Iată, se împlineşte un pol de veacuri / Şi de atâta somn / Umanitate… Am să dorm! //” Oximoron, ironie subliminală, muzicalitate interioară, neforţată de folosirea rimei împerecheate, deriziunea în care se află fiinţa la acest început de mileniu, iată câteva dintre caracteristicile acestui poem, care ne face să credem că medicul rezident, care pregăteşte un doctorat în reumatologie, Răzvan Ioniţescu-Gorj are de spus în poezia noastră contemporană. Poemul, de sorginte nichitstănesciană (din perioada primelor volume), care închide acest volum, Iubirea, este poate una dintre cele mai suave declaraţii, pe care un poet adevărat, şi nu, construit, îl poate scrie: „Din pleoapele cerului / O pereche de lacrimi grele / Îmi născu iubirea cuminte / Pe obrazul de stele // Copilul pământului / O priveşte cum zace. / Clipa în el petrece, / Lumea credulă îi dă pace // Fecioară naivă a chipului orb, IUBIREA / Cu corn de argint / Mi-a străpuns ochiul blond//” O caracterizare a condiţiei poetului în faţa concretului sterp al diurnului nu am mai citit demult.

Cred în poezia lui Răzvan Ioniţescu-Gorj că va reuşi să treacă dincolo de barierele artificiale, create de lumea noastră scriitoricească. Sper că lumina tiparului îi va aduce acestui talentat poet recunoaşterea de care are mare nevoie. Suntem datori să încurajăm un poet, atunci când el apare într-o constelaţie nu prea binefăcătoare pentru lirică”.