Colţul liric

Colţul liric – rubrica noastră săptămânală de joia, din pagina a 4-a – s-a născut din dorinţa cititorilor iubitori de frumos şi poezie. Ea se adresează, indiferent de vârstă şi statut, tuturor celor ce pot răspunde cu o metaforă la butoniera unui vers. Chiar şi într-un cotidian (poate cu atât mai mult!) versurile publicate intră într-un duet firesc cu cititorul dornic, din când în când, să-şi bucure sufletul cu o adiere de frumos.

Vasile Poenaru

Fruntea pământului

Vine toamna, constelaţii negre izbucnesc in vie,

Fruntea pământului se umple de gânduri —

I le poţi ghici pe sub brazde, i le

Sorbi cu tălpile goale.

In valuri tot mai lente şi mai decolorate

Iarba loveşte ţărmul ceresc,

Se lasă moale sub pluguri apoi

Şi moare –

Zâmbet pe chipurile zării.

Ograda zdrobeşte strugurii

Zilelor şi-ai nopţilor

Şi te îndestulează cu mustul

Copilăriei.

Vine toamna, stelele poposesc pe pământ

Şi ca o presimţire a ninsorii

Gândurile tale cad peste brazde

Însămânțându-le cu veşnicie.

VASILE POENARU, poet, prozator, editor, lexicolog, traducător, profesor. În  mai 1971, regretatul  scriitor Petre Ghelmez scria: „La nici şaisprezece ani împliniți (născut la 22 august, 1955, Miloşeşti, Ialomiţa), când jocurile copilăriei mai stăruie încă, obsedant, în ochii oamenilor, Vasile Poenaru ne vorbeşte în versurile sale despre un timp fertil al Bărăganului, un timp al tuturor seminţelor propulsatoare de energii, despre viaţă şi despre moarte, despre laptele cosmic şi despre întâmplările extraordinare ale gândurilor şi simţămintelor noastre, cu o gravitate şi un fior pe care numai atingerea aripii miraculoase a poeziei adevărate le poate da. Care va fi evoluţia ulterioară a acestui Poet? Nu ştim. Şi nimeni nu poate să ştie. Esenţial ni se pare că acum şi aici el există.”

Au trecut  42 de ani de la acest înscris „domnesc”. Cine nu s-ar mândri, astăzi, cu aceste câteva fraze, moștenire în aur  de la creatorul unor cărți și personaje memorabile? Petre Ghelmez se întreba: Care va fi evoluţia ulterioară a acestui Poet? De bună seamă, își punea o întrebare retorică,  prin care comunica, atât celor din acea vreme, cât și celor de peste ani, o concluzie evidentă: avem de-a face cu un poet autentic! Nimeni nu contestă acum, cunoscându-i opera lui Vasile Poenaru, că aceasta era starea de spirit pe care o nutrea Petre Ghelmez  în acel moment. Iubitorii de metaforă, și nu numai, cunosc  deja că poetul născut pe pământ ialomițean, unde „pentru ochi ca mura neagră ocolești pădurea-ntreagă”,  a publicat şapte volume de versuri, o antologie poetică (Jungla marină 1969–1999, apărută în 1999 la Editura Coresi, Bucureşti) şi mai multe cărţi de povestiri, poezii şi scenete pentru copii. Este, totodată,  autor de dicţionare şi lucrări didactice. A alcătuit o antologie din poeziile lui Nichita Stănescu şi a tradus-o în limba engleză, în colaborare cu poetul american Tom Carlson; intitulată „Bas-Relief with Heroes“.  Antologia a apărut în 1988 la Memphis University Press.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. În 1990, a înfiinţat Editura Coresi. Este coordonatorul programului eLiteratura şi supervizează programul editurilor ePublishers, eLiteratura și eDidactica.

În perioada 2001-2002 a desfășurat activitate didactică în Statele Unite ale Americii. Din  2003,  activează ca profesor în cadrul Universităţii Bucureşti, Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Catedra de engleză. Mai predă limba  engleză la Clubul Copiilor din  Sectorul 2, Bucureşti.

Când a fulgerat soarele dimineții (Vasile Poenaru scrie versuri de la 12 ani), Euterpe l-a răpit pe viață cu muzica sa divină. În Eu, copilul de-atunci, și întotdeauna proaspăt în vers, își încântă cititorii, , identificându-se cu Muza care i-a dăruit izvor de inspirație: „O frunză a tăiat cerul;/ o pală de vânt a murit;/ un pom a supt bogăţiile Universului;/ o apă a despicat pământul// Acestea sunt din puterea marelui zeu/ numit Transformare./ Numai eu rămân acelaşi mereu/ şi merg pe o dreaptă cărare,/ cu fruntea brăzdată de-un curcubeu.”

Debutează editorial în 1969, la Slobozia,  cu volumul ’„Naşterea mea în poezie”,  prefaţat de Ioana Lipovan şi Marin Theodorescu. De-atunci, cum am scris  și mai înainte, volumele au izvorât.  Poezia sa respiră o sensibilitate fecundă, scânteind prin lirism și rezonanțe adânci: „Nu mă mai priviţi,/ rupeţi rădăcinile acestea/ din sufletul fântânii.// Am poposit ca o cioară rănită/ pe cumpăna vieţii tale, mamă.// Alungă-mă şi nu mă hrăni,/ du-mă-n păduri şi loveşte-mă/ cu capul de stele.// Altfel, sub greutatea mea,/ se va pleca cumpăna vieţii tale.// Voi bea apă vie pe jertfa ta. (Popas) Poezia sa este o desăvârșită chemare interioară, e continuarea vieții calme din câmpia ialomițeană: „Înger de pază,apus/ Dorul mă pâlpâie – dus.// Venă a căii Lactee,/ Inima zeu m-a supus.// Fagur albinelor nopţii/ Ard mai adânc şi mai sus –// Vântul cu teamă mă frânge, Dorul mă pâlpâie – dus.

Închei acest succint excurs dintr-un posibil studiu (amplu) despre poezia lui Vasile Poenaru, cu o zicere de suflet pe care mi-a sugerat-o lectura volumului „101 Poeme”: Versul său este expresia unei pure sensibilități, el cadențează cu gama de simțire „a unui fluviu viu” purtat pe brațe.