Colţul liric (1)

Colţul liric – rubrica noastră săptămânală de joia, din pagina a 4-a – s-a născut din dorinţa cititorilor iubitori de frumos şi poezie. Ea se adresează, indiferent de vârstă şi statut, tuturor celor ce pot răspunde cu o metaforă la butoniera unui vers. Chiar şi într-un cotidian (poate cu atât mai mult!) versurile publicate intră într-un duet firesc cu cititorul dornic, din când în când, să-şi bucure sufletul cu o adiere de frumos.

Va veni o zi, sunt aproape sigur de asta,

când, în adâncul inimii tale, vor învia toate:

acel râu preacurat, lunecând peste vasta

împărăţie a florilor imaculate,

acei nori, parcă rupţi dintr-un tablou de Magritte,

lunecând istoviţi peste bolta înaltă

abia vălurind în albastrul  vrăjit,

apa, risipindu-şi făptura peste lespedea caldă…

Iar în tainica după-amiază fierbinte,

uitaţi printre ierburi unduind visătoare –

doar noi doi, privindu-ne fără cuvinte,

într-un timp fără timp, ca nişte şopârle la soare…

Şi apoi toate-acele pierdute poveşti:

seara din cabana ascunsă sub munte,

ninsoarea – explozie albă prăvălită-n fereşti -,

blues-ul, distilând timpul în vrăjite secunde,

ori amurgul în care mă-ntrebam de ce taci

şi pe unde colindă visele tale,

lângă lacul cu abia-îngânatul cor de brotaci,

ritmându-ne clipa în cadenţe egale,

ori cealaltă-nserare, sub caişii-nfloriţi,

frenezia cu care ne-mbrăţişam în neştire,

cu sufletele parcă fluide ,uimiţi

de-atâta celestă, fără-de-margini iubire…

Cum să uiţi toate astea? Ar fi ca şi cum

ţi-ai uita-nvăpăierea propriului sânge.

Numai că atunci,vor fi luat chip de  scrum.

Şi, singură, rezemată de noapte, vei plânge…
CONTINUARE…