Când moartea vine cântând sau drama neștiută a unei morți anunțate
Cântărețul Adrian Enache, prieten cu Gabriel Cotabiţă, transmite, nemilos, o realitate – creierul cântărețului a murit în minutele, multe, puține, în care a zăcut într-o sală de sport, uitat (poate) de toată lumea, ajutat (poate) de toți doctorii hotelului în care făcea gimnastică și de toate smurd-urile picate la secundă deasupra inimii lui care a fost resuscitată ba patru minute, ba 40 de minute. Când un creier stă, neirigat, un timp mai lung decât veșnicia câtorva minute, nu mai poate fi „resuscitat” decât de Dumnezeu. Cel de Sus n-a făcut parte nici din echipa hotelului care-i atent ori de câte ori un client cade pe dușumea, repezindu-se, prin doctorul său, să-l anime, și nici din echipa SMURD venită iute, dar nu atât de iute încât să împiedice moartea creierului îndrăgitului cântăreț. Ring scrie că omul Cotabiță, aflat acum sub respirație artificială la Floreasca, suferea că nu-l mai bagă în seamă televiziunile. Mădălina Manole m-a sunat cu două săptămâni înainte de a se sinucide, întrebându-mă, în calitatea de „tată spiritual” pe care mi-o atribuise, dacă e adevărat că e urâtă și din acest motiv n-o mai invită televiziunile. Degeaba i-am spus că nu-i urâtă. Cotabiță și-a propus să slăbească și a slăbit 30 de kile într-un an, ceea ce dă peste cap orice organism normal. Se credea, cântărețul versurilor mele „Doi navigatori”, muzica Adrian Enescu, urât și asuda să slăbească spre a întineri și a fi reconvocat în platourile de televiziune?
Adrian Enache e un smintit sensibil. Pe el îl știu mai bine. L-am premiat când era puști pentru că recita cu aplomb, o poezie întâmplător a mea, una despre femei, care-s singurul lucru care contează, „Femeia, domnilor, este singurul lucru care contează”. Mă rog, ceva de genul acesta. De ce s-a dus la spital Adrian și a ieșit de acolo cu această declarație inavuabilă pe care mi-o confirmă și o doctoriță? Crudă, nemiloasă. Aș vrea să n-aibă dreptate prietenul lui Cotabiță, aș vrea să nu aibă dreptate doctorița de la Floreasca, aș vrea să nu aibă dreptate gândul meu scălâmb care mă cere cu picioarele pe tărâmul realității.
Gabriel Cotabiță, scrie același ziar, suferea că o piesă a lui, preparată pentru Eurovision, a fost dată la spate și muncise mult s-o clădească. Nu mori din atât, nu cazi lat din atât, nu te lași resuscitat pentru că o piesă a fost, e posibil, nedreptățită. Inginerul din Craiova, care a cotit, în unghi drept, către muzică, avea destulă experiență în exercițiul dramei pentru a se lăsa asasinat de un insucces sezonier. El e, aflu, decedat în ființa lui sufletească și cerebrală, iar cartilagiile îi sunt ținute vii de un plămân artificial, activate de priza electrică. Și dacă nu-i așa? Cântecul e o minune, Adrian Enache. Poate face, el, cântecul, minunea de a-ți învia prietenul. Cântă, diseară, nu pe o scenă, ci la tine la Dunăre, sub lună, un cântec de-al tău, pentru el. Plimbă-te singur și cântă printre trestii gândindu-te la el. Au scăpat oameni de cancer prin iubire, scandalizând știința. De ce n-ar dezmorți un creier care a așteptat prea mult ozonul salvării, cântecul însuflețit al unui prieten?