Când clasicitatea vorbeşte şi zeii ascultă
Se spune despre Constantin Noica, un complex tematic instituitor de sens şi coupe d’envoie, că a transpus filosofia într-un discurs atât de persuasiv încât lectorul devine coenunţător.
Aşa se instituie stilul domnului profesor universitar doctor Petru Pistol din Critice şi ipocritice (Editura Tiparg, 2011).
Citatul latin sau în general (structură de adâncime) devine froalant şi ravisant, limbaj memorabil, subtextual şi, apoi, elongaţia dintre ridendo şi otiosus, acribia şi destinul regal.
Limba este ceea ce vine şi ceea ce se schimbă. Citatul chip/umbră (în sens platonician) nu are istoriile nici ale Şcolii de la Anmales, ci parcursul incremento/decrement din afectivitatea agoniei trandafirului.
În textele lui Petru Pistol lexemele sunt ţinute în palmă, şi fiecare se roagă după artiflexul pe care îl poartă: cel îndrăgostit precum îndrăgostitul, cel disipant precum eroarea care a găsit căinţa pentru a se ruga. Rugăciunea cuvintelor le aduce harul generării textului sau psalmodierii.
Studiul Un mit de toate zilele: „bunul-simţ cuprinde aserţiunea integrării normalităţii: «Este vădit faptul că retorica bunului-simţ face concurenţă neloială simţului comun»”.
Petru Pistol înaintează cu serenitatea care nu devine autosuficientă în conjecturările, mentalitar-clasiciste asupra bunului-simţ. La segmentul popperian al lui Cornel Moraru despre opera lui Lucian Blaga: „căutarea convergenţei şi a unităţii finite cu opera face să apară incoerenţa şi divergenţele. Este un postulat, la urma urmei, de bun-simţ al noii critici moderne”.
Petru Pistol decelează: „pentru că noua critică modernă nu are atingere cu bunul-simţ; ea poate fi obiectivă ori nu, logică ori deficitară la acest capitol, profundă ori superficială, în timp ce bunul-simţ este un atribut al persoanei ca instanţă morală”.
Apoi afirmaţia lui Lucian Blaga: „A impune cu forţa un mit nu înseamnă a favoriza creaţia şi unificarea criticii, ci înseamnă mai degrabă a steriliza matricea stilistică şi puterea creatoare” şi comentariul lui Cornel Moraru: „O idee de bun-simţ care poate fi extrapolată şi asupra mitului poetic blagian (p. 134). Este cert că bunul-simţ aici nu e altceva decât simţul comun, care, fiind comun, conferă aserţiunii evidenţa unei axiome, scutind-o de competenţa deliberativă” – eseizarea deductibilă şi ductibilă, într-o raţionalitate care nu imită afectivitatea dintre dubito şi argumentul antologic. Un cod cultural de lectură, tabular prin implozia informaţională şi liberator pătimitoare.
Erudiţia şi acribia lui Petru Pistol diortorisesc poezia lui Ioan Radu Văcărescu, într-o scriitură a jocului textual, cu finalităţi predictibil-impredictibile asupra orizontului de aşteptare al lectorului, scriitură construită ca într-o geometrie a palingenesiei, solemnizată, isagogică şi atoptic postmodernă, fără regresiile anamnetice ale unui mit personal indeniabil: „De notat în jurnalul propriu (dacă acesta ar fi onorat): Astăzi, în ziua de Sfântul Ilie, anno Domini MMX, am pus punct lecturii Dreptul la melancolie şi alte poeme alese, Editura Axa, Botoşani, 2009. Cartea, florilegiu al operei poetului Ioan Radu Văcărescu, transmite, anamnezic, gustul dulce amărui al vieţii: Sintagma latinească sapit vitae transpare în finalul poemului bilanţ «desculţ am intrat în viaţă/şi desculţ în literatură/probabil că tot aşa mirat/şi-n picioare sfioase/o să şi ies/din amândouă»”.
Fiecare stadiu cu informaţia la vedere (modern) instituie Sensul (clasic, modern şi postmodern). Fiecare pagină poate fi citată.
„La antici, s-a spus că, dintre cele două muze, Memoria era cea mai importantă, dar, spre deosebire de Memoria psihanaliştilor, Memoria anticilor îţi aminteşte de lucruri pe care nu le-ai ştiut niciodată”.
Petru Pistol serenizează clasicitatea (într-un timp recent, buimac, tulburat) într-un alter ego de halou (în accepţia criterioniştilor) reclasicizând întoarcerea la argument într-o lume care avea nevoie de metalume, prin diferenţialele de tip lexematic.