Când clasicitatea vorbeşte şi zeii ascultă


Se spune despre Constantin Noica, un complex tematic instituitor de sens şi coupe d’envoie, că a transpus filosofia într-un discurs atât de persuasiv încât lectorul devine coenunţător.

Aşa se instituie stilul domnului profe­sor universitar doctor Petru Pistol din Critice şi ipocritice (Editura Tiparg, 2011).

Citatul latin sau în general (structură de adâncime) devine froalant şi ravisant, limbaj memorabil, subtextual şi, apoi, elongaţia dintre ridendo şi otiosus, acribia şi destinul regal.

Limba este ceea ce vine şi ceea ce se schimbă. Citatul chip/umbră (în sens platonician) nu are istoriile nici ale Şcolii de la Anmales, ci parcursul incre­men­to/decrement din afectivitatea agoniei trandafirului.

În textele lui Petru Pistol lexemele sunt ţinute în palmă, şi fiecare se roagă după  artiflexul pe care îl poartă: cel îndrăgostit precum îndrăgostitul, cel disipant precum eroarea care a găsit căinţa pentru a se ruga. Rugăciunea cuvintelor le aduce harul generării textului sau psalmodierii.

Studiul Un mit de toate zilele: „bunul-simţ cuprinde aserţiunea integrării norma­li­tăţii: «Este vădit faptul că retorica bunu­lui-simţ face concurenţă neloială simţului comun»”.

Petru Pistol înaintează cu serenitatea care nu devine autosuficientă în conjectu­ră­rile, mentalitar-clasiciste asupra bunului-simţ. La segmentul popperian al lui Cornel Moraru despre opera lui Lucian Blaga: „căutarea convergenţei şi a unităţii finite cu opera face să apară incoerenţa şi divergenţele. Este un postulat, la urma urmei, de bun-simţ al noii critici moderne”.

Petru Pistol decelează: „pentru că noua critică modernă nu are atingere cu bunul-simţ; ea poate fi obiectivă ori nu, logică ori deficitară la acest capitol, profundă ori superficială, în timp ce bunul-simţ este un atribut al persoanei ca instanţă morală”.

Apoi afirmaţia lui Lucian Blaga: „A impune cu forţa un mit nu înseamnă a favoriza creaţia şi unificarea criticii, ci înseamnă mai degrabă a steriliza matricea stilistică şi puterea creatoare” şi comenta­riul lui Cornel Moraru: „O idee de bun-simţ care poate fi extrapolată şi asupra mitului poetic blagian (p. 134). Este cert că bunul-simţ aici nu e altceva decât simţul comun, care, fiind comun, conferă aserţiunii evi­den­ţa unei axiome, scutind-o de compe­tenţa deliberativă” – eseizarea deductibilă şi ductibilă, într-o raţionalitate care nu imi­tă afectivitatea dintre dubito şi argu­mentul antologic. Un cod cultural de lectură, tabular prin implozia informaţională şi liberator pătimitoare.

Erudiţia şi acribia lui Petru Pistol  diortorisesc poezia lui Ioan Radu Văcă­rescu, într-o scriitură a jocului textual, cu finalităţi predictibil-impredictibile asupra ori­zontului de aşteptare al lectorului, scriitură construită ca într-o geometrie a palingenesiei, solemnizată, isagogică şi atoptic postmodernă, fără regresiile anam­ne­tice ale unui mit personal indeniabil: „De notat în jurnalul propriu (dacă acesta ar fi onorat): Astăzi, în ziua de Sfântul Ilie, anno Domini MMX, am pus punct lecturii Dreptul la melancolie şi alte poeme alese, Editura Axa, Botoşani, 2009. Cartea, flori­le­giu al operei poetului Ioan Radu Văcă­rescu, transmite, anamnezic, gustul dulce amărui al vieţii: Sintagma latinească sapit vitae transpare în finalul poemului bilanţ «desculţ am intrat în viaţă/şi desculţ în lite­ra­tură/probabil că tot aşa mirat/şi-n pi­cioa­re sfioase/o să şi ies/din amândouă»”.

Fiecare stadiu cu informaţia la vedere (modern) instituie Sensul (clasic, modern şi postmodern). Fiecare pagină poate fi citată.

„La antici, s-a spus că, dintre cele două muze, Memoria era cea mai impor­tantă, dar, spre deosebire de Memoria psi­ha­­naliştilor, Memoria anticilor îţi amin­teş­te de lucruri pe care nu le-ai ştiut nicio­dată”.

Petru Pistol serenizează clasicitatea (într-un timp recent, buimac, tulburat) într-un alter ego de halou (în accepţia crite­rio­niştilor) reclasicizând  întoarcerea la argu­ment într-o lume care avea nevoie de me­ta­lume, prin diferenţialele de tip lexematic.

Prof. dr. Ion Predescu