Azi, Dezbatere despre Rezistența anti-comunistă
Astăzi, 6 martie 2018, de la ora 10.30, Muzeul de Istorie găzduiește dezbaterea „Rezistența anticomunistă în estul Europei”, cu participarea profesorului universitar doctor Marian Silviu Miloiu, Directorul Centrului pentru Cercetarea Istoriei Relațiilor Internaționale și Studii Culturale „Grigore Gafencu” Universitatea „Valahia” Târgoviște.
La doar 44 ani, profesorul Miloiu este unul dintre cei mai (re)cunoscuți români în nordul Europei, în special în țările baltice, acolo unde le-a predat finlandezilor și letonilor istoria României. El a înfiinţat în 2007 Asociaţia pentru Studii Baltice şi Nordice din România, care îşi propune să unească eforturile cercetătorilor interesaţi de aceste spaţii şi să fie o punte de legătură între România şi ţările baltice şi nordice. În 2013, a obţinut primul Certificat de Recunoaştere acordat României de Letonia.
Arnota, reperul luptei anti-comuniste în Vâlcea
Povestea rezistenței anti-comuniste începe, în județul nostru, de la mijlocul anilor 1930 atunci când legătura legionarilor cu Arnota se cimentează, între 8 iulie şi 15 septembrie 1935, prin construcţia unui drum prin stâncă la Mănăstirea Arnota. Nu mai puţin de 242 de legionari au trudit pentru drumul care este folosit şi azi iar comandanţii taberei au fost doctorul în teologie G. Andronescu şi un anume Crînganu. Poetul Radu Gyr le-a dedicat acestora 12 strofe apoi în „Cântecul Arnotei”.
În esenţă, „Partizanii de la Arnota” au luptat doar pentru două luni. Bazele acestui grup au fost puse în primăvara lui 1948, de câţiva legionari, conduşi de Ghiţă Piele şi Ion Opriţescu, amândoi – foşti participanţi la rebeliunea legionară din ianuarie 1941 şi condamnaţi la ani grei de muncă silnică. Alături de alţi câţiva, ei au propus formarea unui grup de refugiaţi în munţi, Opriţescu urmând să fie conducătorul acestuia. În urma unor cercetări efectuate la faţa locului, s-a stabilit ca amenajarea taberei să aibă loc în punctul numit „Hoaga Molinului”. Cele necesare pentru organizarea acesteia, s-au procurat de la oamenii din comunele apropiate, dar s-a mers şi în judeţele învecinate (Olt, Teleorman). Alimentele aduse pentru tabără se lăsau, de multe ori, la mănăstire şi apoi se transportau sus, în tabără; partizanii erau ajutaţi de stareţa Olga Gologan de la Mănăstirea Bistriţa, care uneori le trimitea alimente chiar din cămara mănăstirii.
Contrar unor interpretări, cei care s-au retras în munţi nu aveau ca obiectiv întreprinderea unei acţiuni împotriva regimului. Aşa cum au declarat în timpul anchetelor, ei s-au situat pe o poziţie defensivă, aşteptând sosirea americanilor şi având ca unic scop evitarea arestării lor până în momentul înlăturării comuniştilor de la putere, mai ales că majoritatea timpului era petrecut în căutarea celor necesare supravieţuirii. Securitatea a imaginat însă existenţa unui complot cu participarea legionarilor din judeţele Olteniei – Vâlcea, Dolj, Romanaţi (ba chiar şi din Argeş), care şi-ar fi propus „să lupte contra regimului democratic, contra Armatelor Sovietice, trecând la acte teroriste şi sabotaj, bazându-se pe un conflict armat între URSS şi puterile imperialiste, urmărind reinstaurarea unui regim fascist-legionar”. Singura acţiune importantă a grupului a fost capturarea a doi agenţi ai securităţii – sergentul major Nistor Nicolae din Călimăneşti şi plutonierul Mitroi Nicolae din comuna Pietrari; cel de-al treilea prins – plutonierul major Săndulescu Dumitru din Râmnicu-Vâlcea, a reuşit să fugă, alertând Securitatea, care a înconjurat muntele, cu soldaţi şi vânători de munte. De altfel, şeful Securităţii din Vâlcea, maiorul Nicolae Filip, supraveghea de mai multă vreme, foarte atent, zona, făcând – personal – mai multe vizite la mănăstire.
În noaptea de Paşti (26 aprilie) 1949, la orele 4-5, Securitatea, care încercuise tabăra din munţi, deschide focul. S-a tras cu arme automate, cu aruncătoare de mine, cu aruncătoare de flăcări. Erau batalioane de securitate din Sibiu şi Drăgăşani. În lupta care a durat trei zile (26-29 aprilie), au murit 7 oameni: Ionescu Gheorghe zis Frunză, Banu Petre zis Bănică, Ghiţă Băncescu Starovici – student anul II la Arhitectură şi pedagog, Nicolae Ştefan zis Tufă – electrician şi Adrian Mohora, student anul IV, toţi cinci – din Bucureşti; Gheorghe Huţanu – muncitor la Atelierele C.F.R. din Paşcani şi Nicolae Anghel zis Angheluş, zis şi Biboacă, zidar originar din Râmnicu-Vâlcea, condamnat anterior la 4 ani de închisoare ca legionar. Alţi cinci au fost capturaţi: Ionescu Gheorghe zis Brusture, Văduva Constantin, Şitoianu Gheorghe, Pavel Ion şi Nicolae Constantin.
S-au înregistrat şi patru dispăruţi (scăpaţi din încercuire): Ion Opriţescu zis Iancu – fost gardian public şi văcsuitor de ghete (capturat la Bucureşti şi ucis ulterior de securişti); Cetăţeanu Ştefan zis Ceaţă, funcţionar, avea doi fraţi, unul în M.A.I. şi altul – comisar în Craiova; Popescu Gheorghe, tinichigiu din Crovu-Dâmboviţa, prins la Bucureşti şi Tărăşescu Nicolae zis Tănase, notar la Oteşani-Vâlcea; arestat la 10 ianuarie 1950 şi condamnat la 20 de ani muncă silnică; martor cheie al acestei acţiuni. În tabără s-au găsit două pistoale automate, trei grenade ofensive, un pistol mitralieră Mauser şi şase pistoale de mână, ca şi două cărţi ale „şefului de cuib”.
Trupurile celor omorâţi în munte au fost transportate de securişti şi atârnate în parângă, sub privirile îngrozite ale copiilor de la şcoala normală Bistriţa. Apoi, acestea au fost înhumate într-o groapă comună în locul numit „La Peri”, pe un dâmb, faţă în faţă cu cimitirul de la schitul Păpuşa, totul făcându-se în taină, pe timp de noapte. În 1995, Muzeul de Istorie din Râmnicu-Vâlcea le-a pus o cruce celor morţi şi îngropaţi în acea groapă comună.
Dosarele celor arestaţi (inclusiv ale celor dovediţi că i-au ajutat pe disidenţi), finalizate în octombrie 1949, au fost trimise Tribunalului Militar Craiova, acuza principală fiind aceea de „crimă de uneltire contra ordinei sociale”. Prima sentinţă a fost dată pe data de 6 decembrie 1949, iar ultima – pe 19 iunie 1952. Cei implicaţi au fost împărţiţi în trei loturi. Membrii primului lot, cuprinzându-i pe principalii acuzaţi, includea 16 persoane (Mişu Ocneriu din Olăneşti-Vâlcea, Văduva Constantin din Cârstăneşti-Vâlcea, Nicolae I. Constantin din Ogrezeni-Ilfov, Pavel Ioan zis Bostan din Pătrăuţii de Sus-Storojineţ, Popescu Gheorghe din Crovu-Dâmboviţa, Ionescu Gheorghe zis Brusture din Bucureşti, Şitoianu Gheorghe din Drăgăşani, Peiciu Oprea din Afumaţi-Ilfov, Marinovici Ion din Drăgăşani, Popescu Gheorghe din Cepari-Romanaţi, Ciorgan Constantin din Costeşti-Vâlcea, Aristide Ionescu din Ştefăneşti-Vâlcea, Păunescu Nicolae din Galicea-Vâlcea, Chiţoiu Ioan din Râmnicu-Vâlcea, Sanfrancisco Emil din Râmnicu-Vâlcea şi Teodorescu Ioan din Slatina-Olt), care au primit pedepse cuprinse între 1 an (Şitoianu Gheorghe) şi 18 ani (Văduva Constantin)
Lotul II (16 persoane) cuprindea mai ales organizaţia legionară din Romanaţi, care trebuia să-i sprijine cu bani şi alimente pe cei de la Arnota. Este aşa-numitul „grup Moronescu”, iar în lotul III au fost incluşi cei din aşa numitul „grup Stanciu – Manega”. În 1950, după proces, au fost ucişi în „transporturile morţii” cinci oameni: Ion Cetăţeanu, Mircea Măzăreanu, Ion Martin, Ghiţă Piele şi Ion Opriţescu. Au mai suferit represalii stareţa şi cele trei maici cu funcţii (contabila, magazionera şi medicul), de la Mânăstirea Bistriţa (aflată la circa 3 km de Arnota), care au fost judecate şi condamnate pentru ajutorul dat „duşmanilor poporului”. Maicile Calidonia Anghel, Nimfodora Cuştuliţă şi Monica Pâciu, împreună, desigur, cu stareţa Olga Gologan (născută la 24 mai 1889 la Rasa-Ialomiţa) au fost judecate de Tribunalul Militar Craiova, la 6 decembrie 1949. Au fost arestate şi maicile Xenia Dâmboviceanu, Ripsimia Martoiu şi Pantelomona Iordan. De luptele din zona Arnota mai sunt legate alte trei nume, cele ale călugărilor Ioasaft şi Pavelin Leca (călugăr la M-rea Govora) şi cel al preotului Constantinescu din Costeşti. Ieromonahul Ioasaft îşi ducea viaţa la Schitul Pahomie, schit aşezat la poalele muntelui Buila-Vânturariţa din masivul Căpăţânii. Au fost şi călugări de la Mânăstirea Turnu care au făcut parte chiar din „banda” Apostol. Din grupul Arnota, se pare că au mai făcut parte şi preoţii Rădulescu şi Stan din Râmnicu-Vâlcea, anchetaţi ulterior de Miliţie pentru acest motiv.