ARMATA ROMÂNĂ ÎN VREMEA LUI ALEXANDRU IOAN CUZA

După alegerea sa în 5 ianuarie 1859 ca domn al Moldovei şi apoi în 24 ianuarie 1859, domn şi în Ţara Românească, Domnul Unirii, aşa cum i s-a spus lui Alexandru Ioan Cuza, a început o serie de reforme în diferite domenii, reforme ce aveau să pună bazele statului modern român, o operă uriaşă de modernizare a tânărului stat, înzestrându-l cu instituţii moderne. Astfel, pe lângă reforma agrară prin care a împroprietărit familiile de ţărani, pe lângă secularizarea averilor mănăstireşti, pe lângă reforma administrativă prin care sunt înfiinţate consiliile judeţene şi sunt instituite unităţile administrative – comuna rurală şi comuna urbană conduse de un primar şi de un consiliu comunal, pe lângă reforma economică prin care este creată Camera de Comerţ şi a fost elaborat Codul comercial, pe lângă reforma în domeniul justiţiei – prin adoptarea Codului Civil şi a Codului penal, pe lângă reforma din învăţământ – prin care învăţământul primar de 4 clase devine obligatoriu şi gratuit şi sunt înfiinţate universităţile de la Iaşi şi Bucureşti, pe lângă toate aceste reforme, Cuza reformează şi armata română, întărirea capacităţii militare a ţării constituind una din grijile constante ale acestuia. La începutul Domniei lui Cuza, armatele celor două Principate totalizau 5 regimente de infan­terie, 2 regimente de cavalerie, 4 baterii de artilerie (24 piese), 3 companii de pompieri, flotila militară şi trupele teritoriale (corpurile de jandarmerie, grăniceri şi dorobanţi). În primii doi ani de după alegere, Cuza a domnit cu două guverne, două Adunări, două armate, aflându-se când într-o capitală, când în alta, ca urmare a respectării hotărârilor marilor puteri europene ale vremii, luate prin Convenţia de la Paris (1858). În aceşti primi doi ani de domnie, un rol important în uniformizarea celor două armate, aflate sub administraţie separată, l-a avut Comisia Centrală de la Focşani condusă de colonelul medic Carol Davila precum şi tabăra de la Floreşti (lângă Ploieşti) unde, pentru uniformizarea instrucţiei, timp de 6 luni, cele două oşti, moldoveană şi munteană, s-au instruit în comun, au executat aplicaţii tactice şi diferite exerciţii militare sub supravegherea nemijlocită a domnitorului. Concomitent cu uniformizarea şi perfecţionarea procesului de instrucţie, în tabără s-a realizat coeziunea morală, înfrăţirea ostaşilor Moldovei cu cei ai Ţării Româneşti. În acelaşi timp, situată la jumătatea distanţei dintre graniţele cu Turcia şi Austria, tabăra de la Floreşti a avut şi menirea de a preveni o invazie şi a exercita totodată presiuni asupra Austriei angrenată în războiul franco-sardo-austriac. Una din primele preocupări ale domnitorului a vizat unificarea imediată a celor două armate, deoa­rece Imperiul otoman şi Austria, nerecu­nos­când Unirea, nutreau gânduri de inter­ven­ţie militară. În perioada aceasta de administraţie separată, are loc înfiinţarea primei unităţi de geniu. Apariţia trupelor de geniu în armata română a fost consecinţa obiectivă a unor necesităţi de ordin economic legate de stadiul de dezvoltare a industriei şi comerţului şi de necesitatea organizării unei pieţe interne unice. În Moldova anilor de după unire, datorită stării precare a drumu­rilor, realizarea unei reţele de comunicaţii prezenta o extremă importanţă şi urgenţă pentru legătura cu Muntenia. Din această cauză, la începutul anului 1859, la scurt timp după unire, ministrul Lucrărilor Publice din Moldova, Panait Donici, face propunerea instituirii unei prestaţii de 3 zile pe an – „prestaţiuni pentru şosele” – obligatorie pentru toţi locuitorii ţării, prestaţie ce putea fi în bani sau în zile-muncă. Cu banii obţinuţi urma să fie organizat şi întreţinut un batalion de geniu destinat pentru executarea lucrărilor publice de şosele şi poduri. Astfel, pe raportul cu nr. 1902 din 31 Mai 1859, înaintat de guvernul Moldovei prin care acesta cerea aprobare pentru înfiinţarea unui batalion de geniu necesar „înaintării lucrărilor publice” , domnitorul Cuza a pus rezoluţia „Se încuviinţează”. Aceasta este data înfiin­ţării primei unităţi de geniu din armata română. Ca o paranteză, nu se spune degeaba că arma geniu ar trebui să dea ora exactă în armata română – coincidenţa făcând ca la aceeaşi dată de 31 mai 1859 celebrul orologiu din turnul Big Ben al Parla­mentului britanic din Londra, să fie pus în funcţiune. Panait Donici este numit comandantul primului batalion de geniu, acordându-i-se gradul de căpitan şi menţi­nându-şi şi funcţia de ministru al Lucrărilor Publice. Ceilalţi ofiţeri au fost recrutaţi din rândul inginerilor (căpitanul Nicolae Chinezu, locotenentul N. Niculcea şi sublocotenenţii D. Gheorghiu şi Enachi Lecca) şi numiţi la comanda celor 4 companii. Sergenţii majori şi gradaţii au fost numiţi din rândul picherilor, conductorilor şi calfelor de meşteri iar completarea efectivelor s-a făcut şi cu mulţi soldaţi proveniţi de la infanterie. Efectivul batalionului se ridica la 1000 de oameni înzestraţi cu unelte de săpat şi tăiat, precum şi cu instrumente necesare ridicărilor ­topo­grafice. La 27 septembrie 1860 se înfiinţează Batalionul 2 Geniu în Ţara Românească, cu efective şi înzestrare asemănătoare B. 1 Ge. La comanda Batalionului 2 Geniu este numit tot Panait Donici, în locul său la comanda Batalionului 1 Ge. rămânând căpitanul N. Chinezu.  Ambele batalioane au constituit primul regiment de geniu ce era întreţinut din fondurile destinate lucrărilor publice. Tot în 1860 iau fiinţă şi alte unităţi: două regimente de infanterie cu câte două batalioane, un batalion de vânători şi două escadroane de cavalerie. Pentru realizarea unei conduceri unice a armatei, la 12 noiembrie 1859, s-a înfiinţat Statul major general, în fruntea căruia a fost numit generalul Ion Emanoil Florescu. Dar cum principalul scop urmărit de Al. I. Cuza în primii doi ani de domnie era desăvârşirea unităţii celor două ţări, în toamna anului 1861 se unesc serviciilor vamale care s-au contopit într-o singură direcţie generală, se unifică cursul monede­lor, se contopesc administraţiile telegrafelor, o comisie specială se ocupă de unificarea legilor şi a regulamentelor administrative iar cele două armate – în una singură. La începutul anului 1862 se constituia la Bucureşti primul guvern unic, sub conducerea lui Barbu Catargiu. La 24 ianuarie 1862, Cuza deschidea la Bucureşti (de acum înainte singura capitală) şedinţele primului parlament al României. Prin contopirea ministerelor de război de la Iaşi şi Bucureşti, s-a format Ministerul de Război al Principatelor Unite. A fost creată o singură şcoală militară şi s-au unificat regulamentele militare. Efectivele armatei au fost treptat mărite, dacă în momentul Unirii, efectivele celor două armate erau de aproximativ 10 000 de soldaţi şi ofiţeri, cărora li se adăugau 3 000 de ostaşi din formaţiunile teritoriale nepermanente, în anul 1865, armata permanentă avea un efectiv de 19365 de oameni, iar trupele teritoriale (dorobanţi şi grăniceri) – 24 548. La 28 decembrie 1865 a fost promulgată o lege care stipula, printre altele, ca „forţelor neregulate de miliţii” trebuia să li se alăture – în cazul unei agresiuni din afara – gloatele, denumire prin care „Regulamentul pentru chemarea si instruirea gloatelor”, elaborat subînţelegea pe toţi cei apţi sa poarte o armă. Toţi cetăţenii, între 17 şi 50 de ani, care nu făceau parte din armata permanentă şi nici din unităţile de grăniceri şi dorobanţi, erau obligaţi să facă pregătire militară. În regulamentul amintit se arăta: „Locuitorii comunelor, în vârstă de 17 la 50 de ani, se vor aduce pentru a se deprinde la arme în toate Duminicele. Aceasta deprindere va fi de 3 ore, din care una se va consacra tragerii la semn”. De asemenea, cetăţenii care aveau vârsta între 26 şi 32 de ani urmau să fie concentraţi de două ori pe an pentru exerciţii şi manevre. Referitor la arma geniu, în perioada 1962 – 1867, au loc mari fluctuaţii în compunerea trupelor de geniu, cu desfiinţări şi reînfiinţări de unităţi datorate atât din cauze economico – financiare cât şi din cauza faptului că armata se găsea într-un complex proces de unificare şi modernizare. Astfel, la 30 decembrie 1861, Batalionul 1 Geniu a fost desfiinţat, iar pe 1 ianuarie 1862, Batalionul 2 Geniu devine Batalionul 1 Geniu şi este trecut la bugetul Ministerului de război, misiunea geniului de a participa la lucrările publice ale ţării menţinându-se în continuare. La 12 aprilie 1862 maiorul Panait Donici demisionează iar la comanda batalionului este numit căpitanul George Slăniceanu. Un moment solemn menit să stimuleze sentimentele patriotice ale ostaşilor şi ofiţerilor şi să contribuie la realizarea sudurii morale a armatei unice, a fost înmânarea noilor drapele de luptă unităţilor militare. Evenimentul a avut loc pe platoul Cotroceni la 1 septembrie 1862. Drapelele distribuite cu aceasta ocazie aveau culorile roşu, galben şi albastru, cu inscripţia „HONOR ET PATRIA”, iar în vârful lăncii se afla acvila cruciată. „Primind dar steagurile cele noi, spunea domnitorul : aduceţi-vă pururea aminte ca va încredinţez onoarea ţării. Steagul e România. Acest pământ binecuvântat al patriei, stropit cu sângele străbunilor noştri şi îmbelşugat cu sudorile muncitorului. El este familia, ogorul fiecăruia, casa în care s-au născut părinţii şi unde se vor naşte copii voştri. Steagul este încă simbolul devotamentului, credinţei, ordinii şi al disciplinei ce reprezintă oastea. Steagul e totdeauna trecutul, prezentul şi viitorul ţării, întreaga istorie a României.” O grijă deosebită a acordat domnitorul echipării şi dotării armatei cu armament corespunzător şi în cantităţi suficiente a efectivelor aflate sub arme. Aceasta grijă reiese şi din faptul că un sfert din bugetul ţării era destinat cheltuielilor militare. „Completaţi cadrele, îngrijiţi de echipament şi, dacă este nevoie, treceţi chiar şi peste cifra bugetară. Astăzi ţara îşi are steagul ei şi românii se vor strânge în jurul lui spre a-1 apăra” – spunea el într-un ordin dat ministrului de război în luna decembrie 1860. Napoleon III face, aparent, un dar generos ţării: 25.000 de puşti; însă, de aceste puşti erau deja vechi, şi transformate din arme cu cremene şi neghintuite în arme cu capsă. Aceste puşti au ajuns, în 1864, la sate, trimise pentru instrucţia ţăranilor ce făceau parte din trupele teritoriale, din miliţii şi din gloate. Se înfiinţează o manufactură de arme pe lângă Arsenal şi o fonderie (turnatorie) de tunuri la Târgovişte. Manufactura de arme de la Arsenal, dotata cu utilaje belgiene, nu a putut executa decât câteva prototipuri, copiate după modele străine, fără a trece la producţia de serie din cauza costurilor mult prea ridicate. Aşa ca, pentru trupele permanente, au fost achiziţionate mari cantităţi de armament nou ce depăşea cu mult necesităţile reale ale armatei.  Astfel în 1865 armata română dispunea de 70 000 de puşti ghintuite şi de 25 000 de puşti neghintuite (faţă de circa 5 000 în 1859). De la 10, numărul tunurilor ghintuite s-a ridicat la 72. Preocupat de perfecţionarea continuă a pregătirii cadrelor militare în concordanţă cu ultimele realizări ale artei militare şi cu progresele tehnicii de specialitate, A. I. Cuza a trimis mai mulţi ofiţeri la manevre şi la studii în Italia, Anglia, Prusia şi mai ales în Franţa sau ca observatori ai diverselor conflicte armate: locotenenţii Pavel Cernovodeanu şi Ion Algiu în Italia, căpitanul Aristide Iarca în Algeria şi Mexic – unde ia parte la lupte şi este decorat pentru bravură, căpitanul Emanoil Boteanu în Statele Unite pentru a asista la ultimele luni ale Războiului civil. A.I. Cuza a iniţiat un nou sistem de recompense prin realizarea unor medalii precum: medalia  „Pro Virtute Militari”, „Devotament şi Curagiu”, „Virtute Militară”, „Crucea de fier” şi „Ordinul Unirii” (devenit mai târziu, în vremea lui Carol I, medalia – Steaua României), care nu au putut fi conferite vreodată din cauza protestelor Porţii. La încheierea domniei, Cuza asigurase armatei romane o înfăţişare modernă: un Stat Major General şi unul princiar, un Comitet Consultativ (1865), un Consiliu Permanent al Instrucţiunii (1865) si alte organe centrale de conducere bine articulate, 7 regimente de infanterie „de linie”, 2 de cavalerie, unul de artilerie, 14 baterii, câte un batalion de vânători, de geniu şi de pompieri, o flotilă fluvială, alte trupe şi servicii; o armată regulata însumând circa 20 000 de ostaşi, la care se adaugă 25 000 de grăniceri şi dorobanţi, o armata echipată, înzestrată şi instruită la un nivel indiscutabil superior faţă de începutul reformei. Prin faptele pe care le-a săvârşit pentru propăşirea ţării şi întărirea armatei romane, A. I. Cuza şi-a înscris pentru totdeauna numele în rândul marilor personalităţi politice şi militare ieşite din sânul poporului roman, pentru binele căruia a trăit şi muncit.