Absenţa, celestul care tulbură cotidianul, în poezia Danielei Ionescu
Structurând/destructurând, golul se poate aşterne peste lume, absenţa fiind cu totul altceva, instituind celestul care tulbură cotidianul. Absenţa/amintire produce sens, desenează capriciile pustiitoare fără pustiu, liniştitoare fără linişte, nu liniştea absolută fiind întemeietoare, ci chipul/umbră, lumina de dincolo de cuvinte, atunci când lexemele nu mai comunică şi îndrăgostiţii se privesc în ochi: „Am strâns/Florile iubirii/În cartea/Nemuririi, Semne de/Iubire, De pierdută/Fericire,/Într-o încercare/De supravieţuire”. (Cules)
Artifexul poeziei îl poţi alege. Complexul tematic te alege, devenindu-i epură, desen ideal, care îţi sugerează, cum conjecturează Andrei Pleşu într-unul din textele sale, „cum ar trebui să fie”, „conjugând, la optativ, curgerea vieţii noastre aşa cum am face-o noi înşine, dacă am fi în condiţia lui”: „De la plecarea ta,/nu am mişcat nimic din loc,/nu am schimbat niciun obicei,/am repetat zi de zi/ritualurile vechi/atât de dragi/şi de binecunoscute nouă. Stau cuminte/în cadrul bine determinat/al casei albe/şi torc amintiri şi viziuni/pe care le amestec/şi le înşir/în versuri albe/şi de la fereastră/privesc cerul/deasupra munţilor albaştri/îndepărtat, atât de dragi/privirii tale verzi/şi îţi recit/toate poeziile,/scrise de la plecarea ta/şi când soarele străluceşte mai tare/şi ploile iuţi şi calde de vară/se abat peste pământ/ştiu că le-ai auzit/şi că ţi-au plăcut”.
Poezia doamnei profesoare Daniela Ionescu deschisă, într-o gramatică a iubirii negramaticalizată, cu lexemele firescului de „Liber Novis”, într-o smerenie a comunicării emice, cum me ipsum: „Cu fiecare nouă zi!/Îmi conjug viaţa/La timpul trecut. Am fost tânără,/Am iubit/Am fost iubită/Şi părăsită/Am fost puternică/Am avut curaj/Am ucis balauri/Mi-am făcut vise/Am urcat spre culmi/Tot mai înalte”.
Parafrazându-l apoi pe Young, locuind prea mult în lume te-ai putea întreba unde este sinele. Răspunsul ar putea fi, precum în poezia Danielei Ionescu, în sensul singurătăţii transfigurat prin grădinile cascadă din timpul „havuz”.
Aşteptarea transfigurează „timpul”, precum memoria mirungerii poemului, în poezia Danielei Ionescu.