A 40-a ediție a Festivalului Folcloric Pastoral „La Izvorul Dorului”

BIRUIT-AU GÂNDUL…

Reflecția umanistului, cronicarul Miron Costin, este astăzi mai actuală ca oricând. După 34 de ani de la trecerea lui Dragoș Vrânceanu în pulbere de stele (4 mai 1977), în orașul Băbeni, județul Vâlcea, în Parcul Primăriei, pe locul în care se afla casa în care s-a născut  „poetul transhumanței”, în urmă cu 104 ani, sâmbătă, 27 august 2011, orele 13, se va dezveli un bust al Maestrului-personalitate polivalentă: cadru universitar, critic literar avizat, traducător și esesist, ziarist și animator cultural, unul dintre cei mai importanți și originali ambasadori ai relațiilor culturale române-italiene.

Dragoș Vrânceanu rămâne o voce distinctă în lirica românească pentru că, asemenea lui Lucian Blaga, s-a întors de fiecare dată la origini. Volumele sale de poezii: „Cloșca cu puii de aur”, „Poemele transhumanței” și „Cântecele Casei de sub pădure” sunt reprezentative în acest sens. în același timp el este perceput ca fiind unul dintre rafinații poeți ai modernismului european în linia Eugenio Montale și Giusepe Ungaretti.

Cea de a XL-a ediție a Festivalului Pastoral „La Izvorul Fermecat”, denumit vremelnic și „Izvorul Dorului”, conceput ca un dialog al artelor culte cu inepuizabila creație populară,îi aduce un firesc omagiu prin dezvelirea bustului, opera sculptorului Sergiu Săliște și vernisarea portretului Maestrului realizat de artistul plastic Ion Tălmaciu.

Idealul în care omul de cultură a crezut, admirabil exprimat prin versul: „E o columnă` în fiecare fapt`” s-a împlinit, în sfârșit, prin recunoștința și voința celor pe care poetul i-a iubit întreaga sa viață`, urmașii celor veniți de mult, de peste munți, și pe care i-a făcut cunoscuți întregii umanități.

Cu aceste veșnic legănate mersuri

mereu spre șes, mereu către coclaur,

stârneau în urma lor un praf de aur,

de vorbe românești turnate în versuri.

Conotația versurilor sale ne va ilumina ca să știm unde am greșit și cum trebuie să privim în eternitate fenomenul travaliului creator al poetului, exprimat cu stoicism:

Vă las afecțiunea mea zălog

spre bine și noroc să` vă îndrume…

Iar în acest crâmpei cam lung de drum

ca să` hrănesc și eu cum se cuvine

eterna vieții pajură de fum

a trebuit să tai bucăți din mine.

Maestre, iartă-ne pentru întârzierea recunoștinței noastre, însă faptul că vă simțim ca o respirație, dar și inspirație invizibilă, este o binemeritată compensație!