125 de ani de la trecerea în veșnicie a Domnului Eminescu – „Domnul cel de pasăre măiastră, Domnul cel de nemurirea noastră”: Creştinul Eminescu

Mulţi dintre noi, cei ajunşi la o vârstă mai înaintată, l-am cunoscut, în şcoală, pe Eminescu, mai ales prin poezia „Împărat şi proletar”. (Pe lângă alte două teme, prezentate palid: „natura şi dragostea” – dar asta-i altă poveste). Să ne amintim: „Religia – o frază de dânşii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug”… Şi, astfel, l-am scos în evidenţă – comentat, tămâiat, impus! – pe cel mai mare ateu din literatura română. (Theodor Neculuţă? – cu calapodul lui de cizmar oropsit! – un naiv îmbufnat).

Nici astăzi, se pare, adevărul n-a prea revenit la matca lui, atâta timp cât „valorificatorii” l-au transferat pe Eminescu din bibliotecă în debara. 

Pe unde-o mai fi, astăzi, creştinul Eminescu? Cu siguranţă, în Catapeteas­ma de lumină a lui Dumnezeu – în locul meritat şi binecuvântat de Cel de Sus – de unde priveşte amar şi, poate îngăduitor, spre noi, cei de jos, semenii lui. Pentru că Poetul a fost un imbatabil creştin ortodox, despre care Zoe Dumitrescu-Buşulenga („Maica Benedicta” de la Mânăstirea Vă­ratec) afirma că „a iubit şi apărat Ortodoxia românească”. Stă mărturie însăşi opera lui: poezia, proza, publicis­tica. Sunt reve­latoare nu doar mai cunoscutele două poezii, „Rugăciune” şi „Răsai asupra mea”, ci şi „Înger şi demon”, „Icoană şi privaz”, „Epigonii”, „Memento mori”, „Rugăciunea unui dac”, „Povestea magului călător în stele”, „O, chilia mea sărmană” şi multe altele. Prozele „Cezara”, „Sărmanul Dionis”, „Avatarurile Faraonului Tla” mustesc de ideea de credinţă, de religie. 

Dar dacă în literatură imaginea artis­tică implică vamă ce „colorează” difuz ideea, în publicistică strălucesc, lucid şi ne­iertător, caratele ideilor religioase, creş­tine, ale poetului, credinţa sa nestrămu­tată în Ortodoxie, în Ortodoxia românească – în Biserica Ortodoxă Română. „Biserica?” – se întreabă poetul; şi tot el răspunde: „Creaţiunea aceasta eminamente naţio­nală… Biserica lui Matei Basarab şi a lui Varlaam (este) maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului”. Tot ea este aceea care  „domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat”. Să reflectăm puţin, în consonanţă cu această valoroasă idee, la concentrata epopee „Doina”. Dar şi la fenomenul demografic românesc de azi, când milioane de conaţionali rătăcesc pe căile lumii, având nevoie de Crucea Ortodoxă Românească la care să se închine. Şi Poetul continuă, întărind cele spuse mai devreme: Biserica „a stabilit şi unificat limba noastră; ea ne-a ferit de înghiţirea altor popoare cotropi­toare; ea este arma de apărare şi spriji­nitoare milioanelor de români”. Pentru ca, apoi, să afirme intransigent, neiertător: „Cine o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican, universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e”. Această idee poate fi citită şi în cheia… globalizării ce ne paşte; ca şi cele ce urmează: „Noi, românii, formăm o biserică naţională, şi ca societate religioasă, ca biserică ortodoxă română, suntem un cor matur şi compact pentru a ne împotrivi la orice tendinţe care ar jigni libertatea conştiinţei şi cultura noastră naţională”.

Într-o supremă, genială intuiţie (şi credinţă) Mihai Eminescu sintetizează totul într-o axiomă diamantină: „Istoria omenirii este desfăşurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se mişcă un fir de păr din capul nostru fără ştirea lui Dumnezeu”.

Vine, totuşi, întrebarea: De unde atâta credinţă şi înţelepciune? Înţelepciunea vine din însăşi genialitatea Poetului. Iar credinţa vine din mediul familial, ortodox românesc – în care a crescut şi s-a format. Tatăl era fiu de dascăl bisericesc – şi-şi construise o bisericuţă în incinta de la Ipoteşti, lângă casă, în care să se închine pioasa familie. Trei surori ale mamei – Fevronia, Sofia şi Olimpiada – erau călugăriţe la Mânăstirea Agafton, la care Olimpiada ajunsese stareţă. Aici venea adesea Poetul când era mic, rămânând la mănăstire cu săptămânile (unde mătuşa Fevronia îl ajuta să descifreze alfabetul chirilic). Altă soră a mamei, Safta, avea o fiică, Xenia, călugărită tot la Agafton. Şi doi fraţi ai mamei au devenit călugări: Calinic şi Joachint (ultimul ajungând stareţ). 

Eminescu însuşi intenţiona, la un moment dat, în ultima parte a vieţii, să se călugărească. Titu Maiorescu notează (lapidar, ca întotdeauna) în anul 1883, în însemnările sale: „Foarte excitat (poetul – n. n.) sentiment al personalităţii exage­rat… vrea să se călugărească, dar să ră­mână la Bucureşti”. Informaţia se repetă şi în anul următor – dar totul este pus pe seama „nebuniei”. Uitându-se – cu bună ştiinţă? – o mărturisire a Poetului din anul 1882 (perioadă în care nu putea fi acuzat  de… nebunie) când, obosit şi scârbit, se adresa confratelui Zamfir C. Arbore: „Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la „Românul”, eu de la „Timpul”, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile soli­tare, să scriem letopiseţe în care să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ”.

În sfârşit, un ultim episod revelator, din zbuciumata viaţă a Poetului, petrecut cu doi ani şi jumătate înainte de moarte. În anul 1886, sfătuit de Ion Creangă, merge la bolniţa Mânăstirii Neamţului, unde are parte de o linişte întremătoare. La 8 noiembrie 1886, de ziua Sfinţilor Mihail şi Gavriil (ziua Poetului!) Mihai Eminescu cere să se spovedească şi să se împărtăşească. După împărtăşanie, a sărutat mâna preotului  şi a spus – aşa cum reiese dintr-o notă a duhovnicului pe Ceaslov: „Părinte, să mă îngropaţi la ţărmul mării, lângă o mănăstire de maici, să ascult în fiecare seară, ca la Agafton, cum cânta Lumină lină”.

Quod erat demonstrandum.

P.S. Apropo de Catedrala Mântuirii Neamului, idee ce s-a impus îndeosebi după cucerirea Independenţei de Stat (1877-1878). A se bine şti că însuşi Eminescu, într-un articol publicat în ziarul „Timpul” din 1881, sublinia necesitatea înfăptuirii acestui important obiectiv naţional.