107 ani de la naşterea lui Dragoş Vrânceanu
Astăzi, se împlinesc 107 ani de la naşterea poetului transhumanţei, Dragoş Vrânceanu. Unul dintre cei mai importanţi ambasadori ai relaţiilor culturale româno-italiene, începând din 1929 şi până în 1977. El face parte dintre poeţii noştri naţionali cu rădăcini în modernismul interbelic, în linia Lucian Blaga, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Adrian Maniu, Alexandru Filipide şi Eugen Jebeleanu. S-a născut la Băbeni, pe 14 februarie 1907. Principalele sale volume de literatură sunt: „Cloşca cu puii de aur” (1934), care a primit premiul Uniunii Scriitorilor din România; „Columne” (1965); „Poemele transhumanţei” (1968); „Migdalul înflorit a doua oară” (1972); „Cântecele casei de sub pădure” (1973); „Cântecul vremilor” (1975); „Priveşte spre oraş” (1976), volume de poezii. În critică şi eseistică a publicat „Întâlniri cu scriitorii italieni” (1972) şi „Materia literară şi idealurile ei” (1976). De asemenea, a scris şi literatură pentru copii, care a fost transpusă în volumele de versuri „Creioane colorate” (1974) şi „Expediţiile lui.. Alexandra cea mică” (postum, 1978). Dragoş Vrânceanul a fost unul dintre cei mai buni traducători din literatura italiană în literatura română şi invers. Printre volumele traduse se numără: „Antologia della poesia romena” (1960) şi „Antologia poeziei române” (1962). Pentru vâlceni a făcut foarte multe lucruri importante pe linie culturală şi nu numai. Unul dintre acestea a fost înființarea cenaclului „Casa de sub pădure”, unde s-au lansat cei mai buni scriitori de astăzi: Doru Moţoc, George Voica, Ioan St. Lazăr, Lucian Avramescu, Felix Sima etc. A fost prieten cu laureaţii premiului Nobel: Eugenio Montale, Giuseppe Ungaretti, Carlo Bo, Salvatore Quasimodo, colegi la Universitatea din Florenţa, la Facultatea de Filozofie (1929-1932), și iniţiatorii modernismului poetic interbelic european. Un material inedit despre tema universală: iubire şi natură, în creaţia poetică a lui Dragoş Vrânceanu, vi-l prezintă prof. Nelu Barbu în eseul de mai jos.
Marele poet este omagiat, astăzi, 14 februarie 2014, la Liceul „George Ţărnea” din Băbeni, începând cu ora 11.30, prin evenimentul „In memoriam… Dragoş Vrânceanu 1907-1977” – „Moştenirea lui Dragoş Vrânceanu în viziunea discipolilor săi, membri ai Cercului literar Casa de sub pădure”, organizat de Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vâlcea, Consiliul Local al oraşului Băbeni, Primăria oraşului Băbeni, Casa de Cultură „Dragoş Vrânceanu” Băbeni şi Liceul „George Ţărnea” Băbeni. Participă scriitorii Doru Moţoc, George Voica, Ioan St. Lazăr, Cristian Alexandrescu, Dragoş Teodorescu, Nelu Barbu, către didactice, oameni de cultură, reprezentanţi ai instituţiilor organizatoare, printre care Elena Stoica, directorul Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Vâlcea, Ion Bîzîc, primarul oraşului Băbeni, pr. Emil Rădulescu şi pr. prof. Nicolae Bălaşa. (V. PIŢIGOI)
DRAGOŞ VRÂNCEANU ŞI IPOSTAZELE POEZIEI DE DRAGOSTE
Motto: “Vin singure esenţele,/ când s-au ales, nu-i nimeni/ să le mai poată ţine./ căci anii duşi nu au acoperiş,/ ci stau sub cerul liber în privirea/ conştiinţei noastre.” (Dragoş Vrânceanu, “Tatălui meu” din ciclul “Carnet meditativ”. 1943)
După evenimentele mai noi, ziua de naştere a maestrului Dragoş Vrânceanu, 14 februarie, a devenit sinonimă cu “Ziua îndrăgostiţilor”. Ne-am gândit că ar fi bine să omagiem pe poet prin dezvăluirea poeziei sale de dragoste. Şi pentru că latinii aveau o expresie: “Primum non noscere!”(Mai întâi de toate a nu vătăma!), considerăm că acest mesaj dezvăluie întreaga personalitate a acestui lujer al spiritualităţii europene, care a mers către esenţializare. Pe această cale, îi datorăm strădania de a consolida literaturii române un statut de literatură universală, chiar prin abordarea, dintru-nceput, a unor teme eterne ale umanităţii. El a devenit în poezia românească “un nuanţator orfic” al universului poetic eminescian prin transfigurarea iubirii, culturii şi naturii.
Iubirea-muza aducerii-aminte despre un ceremonial iniţiatic, ademic, adolescentin, în care “eroii” sunt tineri fragili: “De sus Luceafărul lucea/ Pe-obrajii mei uscaţi de plâns,/ Într-un buchet frumos de nea./ Tu ai fugit într-un minut,/ Cu fusta-n mâini ca la un joc/ Şi eu fricos mă învârt pe loc.”(Baladă II)
Iubirea-muză eternă a poeziei este asociată versurilor despre “ars poetica”, despre creaţie: “Aş vrea un vers ca o perdea de tul,/ pe care s-o desfac pe-un colţ de lume,/ cu nori, oraşe şi pământ destul./ Şi-acolo ca-ntr-o patrie de brume,/ de orişicare atingere virgine,/ tu să te poţi simţi oricând la tine” (Aş vrea). În “Piscul de suflet” este abordată aceeaşi temă: “Doar uneori de mai răsar aşa/ Din ce lumină sfântă, cine ştie?/ Poate din taina ochilor iubiţi,/ Târziu, sfioase flori de poezie.”
Alteori, iubirea devine muza norocului: “Tu ochii tăi îi laşi/ Să-mi vie-ncet în ochi./ Şi umerii tăi ard/ Şi plâng pe ei cu foc/ De-aprins şi de noroc. (Legenda strugurilor). Pe aceeaşi temă, dar într-un alt registru poetic, continuă pe Eminescu: “Rochia albastră/ vântul de lacrimi îl ştergi./ În iarbă şi ţărână/ scormonită de coarne/ tălpile le punem – / în umbra câmpului căruia ne supunem”.
Iubirea, muza eternului feminin, devine un cântec larg al plimbărilor: Râzi, draga mea, şi plimbă-te,/ găteşte-te şi schimbă-te./ Vin cavalerii, te însoţesc/ şi norii serii te iubesc. (Cântecul plimbărilor). Lirismul cald, aceea evocare simplă şi tandră, dar reţinută: “Murea în geam prea strălucitul soare,/ strângeam pleoapele să nu-l vedem./ Întâi piciorul tău voiam să-l chem,/ aproape, printre gândurile-amare” (Moment). Sentimentul iubirii este transfigurat sub forma unui leitmotiv policrom al atmosferei urbane, un fel de simbolism întors replică la cel bacovian. Iubita devine viaţă de roman: “Trecusem marea nopţii agăţat/ de-a părului tău aripă de mierlă,/ pe ţărmul unei zile noi purtat./ O floare-aveai pe umărul de perlă/ de soare prinsă, urmă legendară/ dintr-o frumoasă rochie de seară.”(Roman II).
Femeia este transfigurată la modul sublimului la fel ca într-o pictură de Boticelli: “Madona se plimbă în grădină/ Apucă frunzele-n mâini şi le aruncă/ Copilul ei e-n urmă./ Stau florile în ascultare/ Şi steaua a căzut în ronturi…/ O, Doamne, un singur copil are/ Şi l-a uitat în urmă” (În grădină). Motivul este continuat mai ales în balada cultă: “Unde duce drumul, unde?/ Duce la Veneţia./ În costum de baie negru/ Lângă mare m-a primit-/ Şi-a fost timpul de iubit.”(Baladă III).
Iubirea-ipostază universală a Dorului:”A crescut floarea până în tavan,/ Inimei mele vai şi aman!/ Dragoste-timp tăcut de Dor/ Vreau să-i strig numele tuturor.” (Cântec III). Chiar cântecul nostru popular ancestral se circumscrie acestei ipostaze: “Nu şti dragostea s-o cei,/ ce cauţi după femei./ Matostat mişcat uşor,/ fetele mă înconjor./ Femei, fete subţirele,/ cum se uită toţi la ele./ Inima sălbatică/ nici uneia nu credea.” (Alt cântec).
Poezia lui Dragoş Vrânceanu, cu rădăcini în modernismul interbelic european, este şi azi o poezie tânără, precum aceea a lui Blaga, Ion Barbu şi Arghezi. El a prefigurat pe Nichita Stănescu, poezia reprezentând pentru el cheia de boltă prin care au curs toate celelalte aspecte ale preocupărilor sale. A fost izvorul şi rodul contribuţilor sale estetice şi de critică literară precum şi puntea spre aceea excepţională aureolă de italienist cu care este îndeobşte cunoscut, aşa cum afirma şi Rodica Marian, cel mai recent exeget al Maestrului.
Percepţiile cotidiene, întâmplările, conexiunile, senzaţiile sunt transformate la Dragoş Vrânceanu în stări poetice tematice: stări existenţiale (mai ales în sonete), stări de dragoste (în volumele “Cloşca cu puii de aur” – 1934 şi “Priveşte spre oraş” – 1976).
E uimitor cum acest poet a făcut un arc peste timp în poezia de dragoste, de la începuturi şi până în pragul morţii. Să nu uităm, că la 87 de ani, Arghezi scria încă poezie de dragoste. Dragoş Vrânceanu face parte din această stirpe. Celelalte tematici: poezia de ţară, de natură, de contemplaţie cosmică sau cele care transmit datini şi mituri străvechi dintr-o civilizaţie autohtonă, din preistorie (“Dulci stele ale Ursei”) sunt stări de iubire precum cele din “Poemele transhumanţei” şi “Cântecele Casei de sub pădure”, reprezentative, închinate băbenarilor, mamei, tatălui, fratelui Mircea, mai exact, arealului românesc.
Din această perspectivă, iubirea reprezintă o ipostază a fidelităţii şi aşteptării.
Mitul iubirii dintre Penelopa şi Ulise, transfigurat, e un fel de a vieţui poetic pe coardele timpului: “Aşteapt-mă că voi veni acum/ sau poate mai târziu la geam să bat…/ Şti bine doar că pe tăcute viu,/ dar greu mă mişc! Al tău oare să fiu?” (Penelopa).
Motivul nostalgiei originalului are prin Lucian Blaga şi Dragoş Vrânceanu un loc aparte în poezia românească de dragoste, cu valenţe estetice dezvăluite sub forma amintirii, specifică adolescenţilor, îndrăgostiţilor de pretutindeni: “Ne-om aminti cândva târziu/ de această întâmplare simplă/ de această bancă unde stăm/ tâmplă fierbinte lângă tâmplă” – Lucian Blaga (Risipei se dedă floralul); “Treceam de tufele de coarnă rari,/ spre întuneric, unde printre spini/ din ochi deodată ne ţâşneau lumini” – Dragoş Vrânceanu (Întâlnire).
Autorul “Migdalului înflorit a doua oară” este un poet tonic, la care simţi nevoia să revi după ce ai parcurs, cu voie sau fără voie, poezie prozaică.
Nelu Barbu,
preşedintele Societăţii Culturale DOR – DRAGOŞ VRÂNCEANU